Pe Andreea Grămoșteanu o știu mulți iubitori de teatru, dar, mai ales, mulți iubitori de seriale TV. Eu îndrăznesc să merg mai departe cu ideea și să spun: o știu, dar nu o cunosc. E în plină ascensiune a carierei sale actoricești, pot spune că abia s-a instalat în etapa de maturizare, ceea ce înseamnă că de acum înainte vom avea din partea ei prestații scenice din ce în ce mai bune. Am văzut-o în „Ținutul din miezul verii” de la Teatrul Mic, o puteți vedea și la Teatrul Metropolis, unde joacă mult Shakespeare, o puteți vedea și în „Central Park” (spectacol itinerant). O să descoperiți prin intermediul interviului o profesionistă preocupată să caute noi și noi forme de expresie/expresivitate scenică. Eu mă bucur că am reușit să am câteva momente de răgaz pentru a sta de vorbă pe îndelete și sper să-i fac un cadou frumos (e drept, întârziat) prin publicarea acestui interviu.
Faci un rol mare în „Ținutul din miezul verii” la Teatrul Mic. Cum ai primit vestea?
A fost la un moment dat o… nici măcar o discuție, ci așa… când a venit domnul Colceag în teatru și și-a anunțat mandatul și ce vrea să urmărească și să facă, printre titlurile pe care le-a enumerat a fost și „Ținutul din miezul verii”. Atunci nu știam exact despre ce e vorba, dar am aflat ulterior despre carte și despre film. Inițial, știu că dnul Colceag ar fi trebuit să facă proiectul (el să regizeze), după care lucrurile s-au schimbat; a intervenit Vlad Massaci, dar lucrurile au rămas, cumva, neschimbate. Noi am dat un casting, ne-am întâlnit, eu am citit și Barbara, am citit și Ivy, am citit fiecare dintre noi mai multe, pe rând. Și acesta este rezultatul final, așa s-a ajuns aici.
Rolul ți-a venit mănușă. Ai intrat greu în rol?
Nu, și-ți spun și de ce. Am avut senzația că sunt „omul potrivit la locul potrivit” din mai multe puncte de vedere: o dată, ca subiect – ca familie, ca ce se întâmplă în termenii unei familii, în termenii unei relații, ca multitudinea de posibilități care se întâmplă între ele – era un lucru care mă interesa pe mine exact în momentul acela, foarte tare. Și, doi la mână, am avut un partener absolut minunat, Mișu Călin, cu care lucrasem la un alt proiect acum ceva ani, care nu s-a mai finalizat și rămăsesem așa, cu un gol, care acum s-a acoperit. Îi mulțumesc enorm că a avut încredere în mine, că nu am simțit nicio clipă diferența de experiență, diferența de vârstă dintre noi, că m-a tratat ca egalul lui de vârstă, deși nu sunt.
Credit foto: Bogdan Catargiu
Asta cred că e o calitate din ce în ce mai rar întâlnită în zilele noastre….
Da, se numește generozitate! 🙂
Și capacitatea aceasta de a dărui, de a da celuilalt.
Cu asta lucrăm, dacă nu facem asta, nimic nu mai are sens.
Mă gândeam acum, în timp ce vorbeam, că există un risc atunci când joci piese contemporane, și anume acela să nu-ți iasă starea/rolul…
Eu, mai nou, sunt bântuită de niște gânduri: nu-mi place să numesc „rol” ceea ce fac eu pe scenă. De exemplu, în „Ținutul din miezul verii” singurul lucru pe care mi l-am dorit a fost să pot să exist printre colegii mei și, dacă se poate, să fiu ca o apă, cu toate voluțiile ei, cu toate stările unei apei, de la liniște la vulcan, la val, la flux, la reflux. Nu m-am gândit că fac un rol, nu mai pot să vorbesc în termenii ăștia. Nu știu dacă fac sau nu un rol; știu că exist alături de colegii mei, timp de trei ore, și asta mi se pare un lucru absolut minunat și mă bucur că am reușit să facem asta împreună!
În „Ținutul din miezul verii” ai o relație scenică directă cu Rodica Negrea și cu Mihai Călin. Cum ați construit „triunghiul de roluri”?
A fost foarte interesant, pentru că eu mă întâlnisem cu dna Rodica Negrea la „Mutter Courage”. Aici, având îngăduința lui Vlad Massaci de a ne exprima demonii dinlăuntrul nostru, într-un mediu controlat (pentru că era clar că-l controla), ne-am obișnuit, de la început, cu felul acesta de a relaționa foarte dinamic, adică de a nu fixa lucrurile astea de la început. Știu că dna Rodica Neagrea mi-a zis, la un moment dat: „Andreea, azi ai făcut altceva, dar nu contează, atâta timp cât e viu!”.
Și, păstrând parametrii situației, pentru că noi discutaserăm foarte mult despre situație și despre relații, atunci am putut să facem lucrul ăsta: să păstrăm niște parametri și, în același timp, să fim foarte liberi. Și, ce mi se pare foarte frumos (apropo de textul contemporan): mie nu mi se pare că e așa facil textul contemporan, pentru că are niște capcane. Și, în primul rând, dacă nu lucrezi cu planul doi riști să nu treci rampa. Și planul doi și multitudinea de posibilități dintre două replici sunt infinite. Și atunci trebuie să vorbești aceeaşi limbă cu partenerul tău ca să poți face asta.
Aici intervine textul acesta briliant scris, în care situațiile-limită din start te lansează într-un ritm și o putere a vieții la puterea n. Dacă americanii știu cu adevărat ceva, atunci știu să scrie povestea.
Credit foto: Bogdan Catargiu
Cât de mult te-a schimbat din punct de vedere profesional Barbara?
Ai pus o întrebare bună! Când repetam, știam că ceva o să se întâmple cu mine, simțeam că o să trăiesc o experiență care o să mă ajute să fac ceva ce nu făcusem de zece ani. Pentru că parcursul meu este un pic invers. Pentru că eu mi-am câștigat notorietatea din televiziune foarte mult, dar ceea ce nu foarte multă lume știe e că eu făceam teatru și în timpul ăsta și că, înainte de a face televiziune, la Casandra făceam lucruri de genul ăsta, eu având un caracter și o structură profund dramatice, ceea ce e paradoxal, față de ceea ce am făcut. La Casandra făceam „Vassa Jeleznova”, făceam Galin, făceam cu totul altă zonă. Și acum, cumva, cu proiectul ăsta am din nou posibilitatea să fiu… e un fel de debut în autenticitatea mea. E căutarea mea foarte personală. Și a venit după zece ani de făcut altceva, din nou, șansa asta să mă exprim așa cum simt pe dinăuntru, și, într-adevăr, acest proiect e un debut al autenticității mele. Așa-l văd eu. N-aș fi putut ajunge aici dacă n-aș fi făcut tot ceea ce-am făcut. A venit exact când a trebuit.
Cât de mult te-a disciplinat acest rol? Întreb pentru că am senzația că tu ești mai „sălbatică” de felul tău, te arunci în rol.
Eu sunt feroce în ceea ce privește meseria asta. Nu știu dacă să o numesc calitate, uneori e calitate, alteori e defect. E o combinație, depinde de ce am de făcut; uneori mă aproprii brutal, alteori nu mă aproprii deloc și resping chiar și mă chinui. Fiecare lucru are travaliul lui. Dar apropo de disciplină, eu în viața de zi cu zi nu sunt deloc disciplinată, sunt total dezorganizată. Dar, în ceea ce privește meseria sunt un general eu cu mine însămi. Mă biciui, țin lanțul destul de strâns, nu mă las să ies de pe șină, pentru că fără asta, eu lucrând în televiziune și făcând comedie și lucrând într-un ritm infernal, dacă nu dai milităria jos din pom nu poți să exiști. Măcar un lucru știu despre mine: că în ceea ce privește meseria, fac armată, nu mă las.
Apropo de munca în ritm susținut: asta, clar, cere disciplină, foarte multă prezență acolo, dar și foarte mult sacrificiu.
Păi cere tot. Până acum mi-a cerut tot! Dacă mă întrebi care a fost viața mea în ultimii zece ani îți răspund că meseria. Asta a fost viața mea! Nu, nu regret, pentru că nu puteam altfel! Dacă aș fi putut altfel, aș fi făcut și alte lucruri, dar dacă mă întrebi de ce nu am un copil până acum, probabil că ăsta e răspunsul.
La momentul actual joci la Teatrul Mic, în „Central Park” și unde altundeva?
La Teatrul Metropolis joc în patru spectacole, în regia domnului Victor Ioan Frunză; ultimele două sunt „Hamlet” și „Titanic Vals” (la sfârșitul lunii septembrie au ieșit); „Romeo și Julieta” și „A douăsprezecea noapte” le-am făcut acum aproape trei ani. Am fost norocoasă să fiu invitată acolo, în primul rând pentru că am întâlnit o altă perspectivă, am întâlnit altfel de oameni, altfel de text. Aici, la Teatrul Mic, încă nu avusesem posibilitatea să lucrez pe text clasic. Acolo m-am dus direct la Shakespeare și a fost bine, mare noroc să fiu invitată!
Crezi că un actor se va considera împlinit doar când va juca și un clasic?
Nu știu dacă e vorba de o împlinire, cred că, mai degrabă, e o nevoie. Te forțează să te întâlnești cu o partitură de lungime, te forțează să înțelegi un limbaj și să-l treci prin tine ca să-l poți face credibil astăzi, în 2017, când există cinema și toate celelalte lucruri.
Romeo și Julieta, Teatrul Metropolis
E o prejudecată că textul clasic nu cucerește tocmai datorită lungimii sale. Mă tot gândesc, în ultima vreme, dacă astăzi mai este posibil ca și cuvântul să fie la fel de puternic ca sunetul. Să ajungă cu aceeași viteză la spectator. E un challenge aici; e o temă de discuție. Astăzi trăim într-o vreme în care puterea cuvântului e perimată și nu știu dacă mai are putere, eu sper că mai are, să se ducă către spectator măcar la jumătatea puterii sunetului.
Trăim niște vremuri în care fusion-ul cucerește și, dacă ne împotrivim total, riscăm să rămânem pe dinafară. Dar trebuie să știm despre ce vorbim. Înainte de a ne întâlni, m-am uitat pe „Adevărul live” – interviurile FNT – la o discuție la care erau invitați Ada Galeș și Eugen Jebeleanu și care discutau despre existența nișei teatrului social și teatrului politic. Îmi dau seama că, în momentul de față, sunt între generații; am prins și ultimii ani de dinainte de Revoluție, o altfel de copilărie, deja o diferență de zece ani între mine și un alt actor este o diferență de experiență de viață. Și atunci încerc să înțeleg faptul că există nevoia asta stringentă pentru o conștiință civică și este minunat că se întâmplă asta. Și mi-am mai dat seama de un lucru: în momentul de față, mă refer strict la București acum, se vorbește mai mult de cantitate decât de calitate. Trebuie să se joace mult, pentru ca lucrurile să se poată cerne, pentru ca să se lua niște direcții mai încolo. E bine că se joacă mult, divers, sub toate formele; și într-un apartament, dar și în tot felul de locuri. Este superb că se întâmplă asta și e clar că e o nevoie! Mă bucur că există alternativă!
Cu „Central Park” joci itinerant, alături de colegi care, la rândul lor, sunt și ei prinși în alte proiecte. Care a fost cea mai mare provocare, având în vedere toate aceste aspecte?
În primul rând, textul. Pentru că e dement! Dacă cineva crede că Woody Allen e așa facil se înșeală! El umblă cu planul doi, psihologic, pe care ți-l rupe și ți-l frânge și ai nevoie de multă dexteritate ludică ca să poți face lucrul ăsta. Mie mi-a plăcut mult că m-am reîntâlnit cu Florin Busuioc, cu care mă mai întâlnisem la un film franțuzesc cu niște ani în urmă (și a fost o instantă prietenie, dacă pot să zic așa!). Acum ne-am întâlnit pe scenă, ceea ce a fost foarte mișto!
„Central Park” de Woody Allen
Spectacolul încă nu-l consider gata și va fi genul de spectacol care va crește boule de neige cu fiecare reprezentație care se joacă în alt loc/oraș. Când un spectacol este itinerant n-ai ce să faci, nu poți să rămâi la fel. Publicul e atât de diferit; scena e diferită – joci astăzi într-o casă de cultură, iar mâine joci într-o sală cu trei sute de locuri. Ceea ce furnizează experiențe diferite. Dar cred că spectacolul va crește cu fiecare oraș în care vom merge!
Noi ne știam: cu Bogdan (Talașman) lucrasem din școală, cu Adelaida Zamfira lucrasem la un proiect la Teatrul de Comedie, în regia lui Mimi Brănescu; nu lucrasem cu Ioana Mărcoiu și nici cu Dragoș Câmpan. Este prima experiență împreună și sper să mai urmeze.
A fost ciudat când am repetat pentru „Central Park”; eu veneam de la Ținutul…. și mă duceam dincolo. Foarte greu făceam switch-ul, a fost mult!
Te consideri o vedetă publică?
Eu nu mă consider vedetă publică! Poate persoană publică, pentru că am apărut la televizor, dar nici asta nu sunt. Dar cred că oamenii vin să mă vadă pentru că m-au văzut în „Mondenii”, la televizor. Aș fi ipocrită să zic că nu e așa. Dar sper ca la următorul spectacol să vină, nu pentru că sunt vedetă, ci pentru cu totul altceva. Mi s-a întâmplat de multe ori ca oamenii să mă placă și să-mi spună că le-a plăcut cum am jucat, unii nici nu mă recunosc din prima într-un rol.
Cât de greu este să-ți trăiești propria viață și nu pe cea publică?
Devine din ce în ce mai greu. Pentru că ajungi într-un moment în care-ți dai seama că nu e asta toată viața. Eu am un soț care e tot actor, Marin Grigore îl cheamă [joacă la Teatrul de Artă, printre altele] și sunt o fericită din acest punct de vedere. El cunoaște procesul, fenomenul și ne-am format împreună. Avem un cerc de prieteni din care face parte și sora mea, care e scenograf și avem niște discuții întinse pe nopți întregi despre teatru, despre ce se întâmplă cu noi, despre ce nevoi avem, dar mai ales despre celălalt. Mie asta mi se pare cel mai important lucru: că adevărul e în celălalt. Ni se tot spunea în școală asta și eu nu conștientizam. Dar acum îmi dau seama că dacă nu e vorba despre asta, ci doar despre tine, atunci ești pe un drum greșit. Pentru că n-o să țină la infinit și nu se construiește. Adevărul tău e în celălalt construiește și cred în teatrul ăsta de tip construct.
Oamenii fac meseria asta din diferite motive, deci sunt mize diferite. Și, până la urmă, fiecare alege cum vrea. Dar eu nu pot altfel, mi-e foarte greu. Mai nou, am anumite spectacole în care reușesc să nu pun machiaj pe față. Unul dintre ele e „Ținutul din miezul verii”; altul este „Romeo și Julieta” și mai jucam în „Casa cu pisici”. Nu vreau să mai pun mască, vreau să joc cu adevărul ăla crud, brutal uneori. Vreau să sparg cel de-al patrulea perete. Eu dacă aș putea să aduc cu oamenii pe lângă mine, în timp ce jucăm să fie printre noi, aș fi foarte mulțumită. Aș prelua din energia lor și aș fi obligată în permanență să nu mint, aș fi obligată să fiu prezentă 100% acolo.
Astăzi trebuie să joci cu garda jos azi! Altfel nu mai ești credibil. Când știu că omul ăla plătește un bilet ca să vină să mă vadă nu vreau să-l mint, ci să fiu cât de sinceră pot.
Cum împaci rolurile televizate cu rolurile din teatru?
În momentul ăsta, după 10 ani de TV, am luat un respiro, pentru că simt nevoia să fac mai mult teatru. Da, știu, pare un clișeu, dar așa este. Și mă bucur că am luxul de a putea să iau acest respiro. Eu sunt acum și sub influența FNT, aseară am văzut spectacolul „Rosmersholm” de Henrik Ibsen, al celor de la Cluj; știu că e dificil de lucra cu el [Andriy Zholdak], dar pentru nebunia și curajul de a se juca cu timpul, de a-l comprima, de a-l dilata, de a-i da scurtcircuit, de a-i pune pauză, de a-l da pe fast forward, și asta în intervalul dintre două replici, pentru toate acestea mi-a bubuit capul și mi-a venit direct în plex lucrul ăsta. Și pentru că am recunoscut aici ceva la care mă gândeam când lucram la „Ținutul din miezul verii” – infinitatea care există între două replici, multitudinea asta de opțiuni care țin de corp, de gând, de respirație, de subconștient, pentru că am văzut toate acestea în fața mea, mă declar pe deplin mulțumită de acest Festival și-i mulțumim Marinei Constantinescu pentru că a adus acest spectacol la București. Am mai văzut și „HAMLET|COLLAGE” după William Shakespeare, am văzut și colegii de la Cluj cu „Procesul” după Franz Kafka și mă bucur tare mult că le-am văzut.
Ce aduci în teatru, ce iei din teatru?
Oh, ce bună-i întrebarea asta! Uhhhh… aduc în teatru tot ce am în momentul ăla! Nu mă pot delimita! Când sunt în teatru și când lucrez sunt cu tot ce am în momentul ăla. Și uneori, iau, și aici mulțumesc privitorilor și colegilor, uneori iau mai mult decât tot ce dau în momentul ăla! Uneori!
Proiecte de viitor?
Aștept o vacanță, pentru că am lucrat patru spectacole în ultimele șase luni. A fost dificil, dar nu-mi pare rău că n-am avut vacanță. Probabil că o să plec undeva de Crăciun și de Revelion. Dar mă bucur tare mult că „Ținutul din miezul verii” reușește să adune generații diferite din teatru, ceea ce era nevoie.
