„Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg” de Kazuro Ishiguro

Kazuro Ishiguro este unul dintre cei mai renumiți autori de ficțiune contemporană, în 1989 câștigând Premiul Booker Man cu romanul The remains of Day, iar în 2017 Premiul Nobel pentru Literatură, pentru că ,,în romane cu mare putere emoțională a dezvăluit abisul din spatele senzației noastre iluzorii de conectare în lume” – Academia Suedeză la decernarea Premiului Nobel.

Curiozitatea m-a îndemnat să caut și alți scriitori japonezi, Kawabata, Mishima, Murakami – care a fost nominalizat și el -, și am descoperit că în 1968 Premul Nobel pentru literatură îi revenea lui Jasunari Kawabata pentru ,,măiestria lui literară care exprimă cu mare sensibilitate esența spiritului japonez”.

2e015a332854466594a1bb22cf038346

În cărțile lui Ishiguro revin mari teme general umane – Amintirea, Trecutul, Autodeziluzia și, spre deosebire de alți autori japonezi, se desparte de un anumit specific, personajele fiind amplasate mai degrabă într-un Timp bine definit – The Remains of Day -1889, The Burried Giant – 2015, pentru ca Toposul să se configureze în urma Timpului obiectiv și subiectiv, prin melancolie, reamintire, nostalgie și iluzie.

Kazuo-Ishiguro-FB

Volumul de povestiri apărut la Polirom – Nocturne/Cinci povești despre muzică și amurg -, reia temele cunoscute – celebritatea, dragostea, muzica, trecerea timpului, fiind de reținut mai degrabă atmosfera și timpul – amurgul sau noaptea, timp al confesiunii, al descoperirii interioare, decât arta narativă și structura compoziției.

Scrise la persoana I, din perspectiva personajului-martor-narator, toate cele 5 povestiri surprind într-o atmosferă boemă a piazzetelor, restaurantelor, viața muzicienilor care cântă în aceste locuri descoperind fie povești de viață prin întâlniri inedite, fie oameni providențiali care îi ajută să înțeleagă propriul destin.

Povestirea ca „exercițiu pentru roman” presupune un fir epic linear în care oralitatea stilului e importantă pentru a convinge ascultătorul/lectorul de ineditul poveștii. Ishiguro are elemente pe care le-am întâlnit la mulți prozatori – Maugham, Salinger, Cortazar, O. Henry -, dar este și un plus de originalitate prin liantul oferit de muzică ce unește oamenii și îi transformă, un fel de mișcare truveră; ca și aceștia, personajele-violonceliști, chitariști, vocali – cântă, povestesc, ating lucruri și oameni, dar lasă viața să-și urmeze cursul, aducând un plus de mister prin căutarea identității.

În povestirea ,,Un baladist de altă dată”, un polonez cântă alături de un muzician celebru o serenadă în amintirea unei relații distruse, cu soția lui, ei cântând într-o gondolă.

„Cred că i-a făcut plăcere să mă audă cântând așa. Însă, firește, s-a și întristat. Amândoi suntem destul de triști.”

A doua poveste, ,,Fie ploaie, fie soare” – un prieten-profesor este rugat de prietenul său să detensioneze relația din cuplu, cât este el plecat, dar între timp îi distruge livingul, finalul fiind unul muzical:

,,Dar pentru câteva minute, eram în siguranță amândoi, și am continuat să dansăm sub cerul luminat de stele.”

A treia povestire, „Malvern Hills” – un tânăr chitarist se retrage la țară pentru a compune, unde se întâlnește cu un cuplu de elvețieni muzicieni, care îl ajută să reflecteze la situația lui:

,,Chiar și când o să fii dezamăgit, o să continui. O să spui, așa cum face și el, sunt atât de norocos.”

„Nocturnă” aduce în centru personaje personaje cunoscute din prima povestire, Linda și Tony Gardner, saxofonistul fiind coleg de hotel la Bevery Hills după o operație plastică de recuperare a unei imagini care l-ar face celebru:

,,Poate că Lindy are dreptate. Poate că, așa cum spune ea, trebuie să-mi schimb perspectiva, poate că viața chiar înseamnă mult mai mult decât să iubești pe cineva.”

Și ultima, „Violonceliștii” – în care Tibor, un violoncelist maghiar întâlnește o Americancă mai în vârstă care îl formează muzical. Ironia e că ea nu știe să cânte la violoncel, dar are un simț extraordinar al muzicii perfecte, totul terminându-se cu despărțirea lor în favoarea unui soț real care joacă golf:

,,Tu și cu mine avem ceva ce majoritatea violonceliștilor nu va avea niciodată, indiferent cât de mult exersează. Am recunoscut acest ceva în tine din prima clipă când te-am auzit în biserica aia.”

Tema muzicii leagă cele cinci povestiri care îți readuc în memorie amintirea boemă a vacanțelor în care asculți în Piața San Marco sau în alte piazzete sau cafe restaurant instrumentiști, încercând să le dai o identitate de artiști, să te întrebi cine sunt și de ce cântă acolo și nu într-o sală de concert și de ce cântă pentru tine, spectator neavizat, care auzindu-le muzica, întrerupi o clipă monotonul și repetitivul traseu zilnic pentru a asculta și a visa.

Sigur, Ishiguro a reușit să transfere ficțiune în realitate, pentru că de acum, plimbându-mă prin oraș, o să-i văd altfel pe artiștii ambulanți, cu o poveste personală, de parcă i-aș cunoaște.

Editura: Polirom