Sub clopotul disperării…

Când un scriitor de succes, aflat în plină tinereţe şi putere creatoare, se sinucide, în jurul lui se naşte treptat legenda. Sinuciderea face, încă de la început, corp comun cu drumul textelor spre cititor. Este, într-un fel, ca şi cum nu te-ai putea abţine să te uiţi pe gaura cheii la viaţa celuilalt, să-i afli secretele bine ascunse şi să găseşti explicaţii pentru gestul lui final, definitiv, care pare să scape logicii comune. Disperarea, eşecul, depresia, capotajul prelungit, iată elementele care-l derutează atât pe omul obişnuit, ale cărui legături sociale zilnice nu ies niciodată din spectrul normalităţii, cât şi pe cel confruntat cu derapajul provocat de presiunea celorlalţi semeni.

Sylvia Plath a fost, la timpul ei, un copil-minune, cu versuri publicate la vârsta de opt ani, cu o evoluţie literară ascendentă. Primele texte lirice au beneficiat de publicare în reviste literare de prestigiu la vremea respectivă din SUA şi din Anglia. În 1960, când scriitoarea avea 28 de ani, îi apare primul volum de versuri, Colosul şi alte poeme, la Editura Heinemann din Londra, cu care tânăra debutantă a încheiat un contract şi pentru publicarea primului ei roman. Cu şapte ani înainte, respectiv în 1953, vara, Sylvia Plath petrece câteva săptâmâni la New York, având un contract de colaborare cu revista Mademoiselle, experienţă care va sta la baza romanului Clopotul de sticlă, publicat în 1963, sub pseudonimul Victoria Lucas. Depresia îşi arătase deja colţii, încă din vara acelui 1953 când, întoarsă acasă, tânăra scriitoare începe lupta cu dezechilibrul care îi dă viaţa peste cap, ca şi protagonistei din roman, ulterior. Cumva, anormalitatea se instalează, fragilizându-i legăturile cu ceilalţi, de la părinţi, rude şi prieteni, până la cel care îi va deveni soţ, Ted Hughes, de care va divorţa la un moment dat.

De unde acest cumplit sentiment al izolării, de unde împuţinarea bucuriei de a trăi, imposibilitatea de a cultiva relaţiile sociale şi afective necesare supravieţuirii? Ce generează acel capotaj definitiv, la începutul fatidicei zile de 11 februarie 1963, când Sylvia Plath dă drumul la gaze şi-şi încheie socotelile cu viaţa?! Da, nu trăia nici pe departe o situaţie fastă: divorţase, era mamă singură pentru copiii ei, resursele materiale – limitate, optimismul cobora vertiginos spre zero, crizele depresive o măcinau cu o forţă reînnoită… Ca scriitoare, însă, lucrurile stăteau grozav, scria cu pasiune, într-un ritm nebunesc, o defulare de excepţie, literatura fiind supapa care-i va oferi singurul, supremul rost existenţial. Dar nu atât de mult, încât să-i salveze viaţa. Viaţa aceasta, efemera trecere pământeană. În textele din acel ultim an, izvorâte din adânca disperare a celui care se scufundă, se aude poate strigătul ei fiinţial, se „citesc”, poate, încercările ei de a cere ajutor. Boala aceasta perfidă, depresia, are alte reguli, diferite de cele care guvernează bolile trupeşti. Evident, şi explicaţiile, respectiv tratamentele diferă. Nu e doar dezechilibru chimic, hormonal. E mai mult. Acel „mai mult” care face, adesea, diferenţa.

Clopotul de sticlă ficţionalizează o experienţă de viaţă trăită nemijlocit. E, probabil, încercarea Sylviei Plath de a-şi exorciza demonii, de a umple un gol care ameninţă să o înghită. Douăsprezece fete câştigaseră „un concurs al unei reviste de modă, scriind eseuri, nuvele, poezii şi reclame de modă”, primind astfel, drept premiu, o slujbă în New York, timp de o lună, inclusiv o serie de gratuităţi la spectacole, invitaţii la prezentări de modă etc. Una dintre ele este şi domnişoara Esther Greenwood, personajul-narator al cărţii, un alter-ego al scriitoarei. Venită dintr-un orăşel de provincie, Esther se trezeşte în mijlocul unui New York absolut copleştitor. „Nu lăsa oraşul cel hain să te doboare!”, o avertizează Jay Cee, îndrumătoarea ei. Oraşul, însă, o înghite, o mestecă şi o azvârle cumva în ea însăşi, acolo unde liniile interioare glisează deja. Echilibrul fragil al fetei frumoase şi talentate, care plecase cumva să cucerească lumea cu nuvelele ei, se fragilizează treptat. Nu e pregătită pentru viaţa superficială a tinerilor de succes, nici pentru succes în sine. Urcă în ea îngreţoşarea şi mai ales plictisul, golul, dezabuzarea:

„Numai că eu nu mânam nimic, nici măcar pe mine însămi. Ricoşam aşa, dintr-un loc în altul, de la hotel la lucru şi-apoi pe la petreceri şi de la petreceri la hotel şi înapoi la lucru, ca un troleibuz ameţit. Probabil c-ar fi trebuit să fiu încântată, aşa cum erau aproape toate celelalte fete, dar eu nu izbuteam să am vreo reacţie. Mă simţeam inertă şi pustie, aşa cum se simte, probabil miezul unei tornade, mişcându-se plictisit în centrul harababurii din jur.” (pag. 9)

Are 19 ani. E frumoasă. Încearcă să ţină ritmul cu un grup de fete care se adaptează mai repede şi mai bine decât ea: petreceri, beţii, droguri, sex. La mese festive, ezită în faţa tacâmurilor sofisticate. Băutura o sperie, dar bravează şi cere votcă simplă, minţind că „aşa obişnuieşte”. Toate aceste încercări de adaptare cer eforturi uriaşe pentru ea. Nu doar oraşul e hain, ci şi propriul creier, propriul organism.

„Clopotul” îşi alege deja „sticla” din care îşi va confecţiona învelişul perfid.

Există, desigur, şi bărbaţi în viaţa ei. Mai mult sau mai puţin potriviţi. Este mai ales Buddy Willard, băiatul raţional capabil să-şi susţină mereu ideile. Cu el, Esther poartă conversaţii inteligente, dar mereu o barieră invizibilă pare să le ţină relaţia în loc. E boala lui de plămâni şi internarea în sanatoriu? Sunt frânele ei, cu care încearcă mereu un armistiţiu, fie şi temporar? Prejudecăţile inculcate de societatea din vremea respectivă? La 19 ani, puritatea (înţeleasă ca virginitate) o incomodează deja pe Esther. Căsătoria, naşterea unui copil, perspectiva de a se lăsa confiscată de un destin trasat deja de bărbaţi, toate acestea o revoltă şi o plictisesc înainte să le încerce. Sunt semnele clare ale unei inadaptate. Când nu poţi decupa un loc pentru tine, fără să trezeşti nedumerirea celorlalţi. Când nu te bucură şi nu te mulţumeşte nimic din ceea ce vezi că aduce mulţumire şi echilibru celorlalţi. „Sânt nevrotică”, îi mărturiseşte Esther lui Buddy. O spune cu linişte, cu încredinţare deplină:

„Dacă să fii nevrotic înseamnă să vrei în acelaşi timp două lucruri care se exclud reciproc, atunci sunt al naibii de nevrotică. Câte zile-oi mai avea, o să zbor încoace şi încolo între lucruri care se exclud reciproc.” (pag.105)

Se insinuează, tot mai mult, vocea interioară care-i promite liniştea morţii. La un accident de schi, minor altfel, această voce

„care mă cicălea, spunându-mi să nu fiu fraieră – să-mi scot schiurile din picioare şi să fug, să-mi salvez pielea – acea voce fugi ca un ţânţar necunoscut. Gândul că aş putea muri luă formă în mintea mea, calm, ca un copac sau ca o floare.” (pag. 108)

Exerciţiul acesta al comparaţiei îi reuşeşte Sylviei Plath mereu. Reuşeşte să surprindă, să plasticizeze senzaţii, sentimente, atitudini. Deşi tragică, răscolitoare în etapele ei, călătoria acestui suflet zbuciumat este descrisă cu un soi de seninătate, aş zice aproape cu umor. Esther se dedublează, ochiul interior e jucăuş, ironic, necruţător. Radiografiază totul în jur, de la lumea glamoroasă a tinerilor până la viaţa din clinicile psihiatrice unde este internată şi tratată. Relaţia cu mama, cu prietenele. Tratamentele inumane cu electroşocuri. Când şi când, posibilitatea vindecării, a întoarcerii la normalitate. La ceea ce numesc oamenii, de fapt, normalitate. Când spui tranşant, scurt, chestii de genul „N-o să mă mărit niciodată”, „Copiii mă scârbesc”, „Nimic bun nu mă aşteaptă în viitor”, sună mai mult a închidere, a refuz. Nu te înregimentezi. Fără să vrei, sfidezi norma. O normă răzbunătoare, care (te) ejectează aşa cum fac animalele cu puiul bolnav, ucigându-l şi dedicându-se celor sănătoşi.

Somnifere. Oboseală. Încercări de sinucidere. Când şi când, lectură şi scris, paliative temporare. Cei 19 ani sunt asemănaţi unor stâlpi de telegraf aliniaţi frumos de-a lungul unui drum, dar după această vârstă-prag Esther nu mai reuşeşte să vadă nimic, doar „firele care se bălăngăneau în aer”. După douăzeci şi una de nopţi de nesomn, lumea e un cor de umbre:

„Era umbră în sertarele de la birou şi-n dulapuri, şi-n geamantane, şi umbră sub case şi sub pomi şi sub pietre, şi umbră îndărătul ochilor şi al zâmbetelor oamenilor…” (pag. 161)

Lama de bărbierit, funia, cuţitul, somniferele, sunt tot atâtea obiecte-tentaţie. Dar trupul are încă instincte de supravieţuire. Familia, prietenele şi doctorii o aduc pe linia de plutire. Viaţa încă are miros şi gust, în ciuda vocilor insidioase din creierul ei.

Sunt, în cartea acesta, douăzeci de capitole. Când împlineşte douăzeci de ani, Esther Greenwood iese din clinica doctoriţei Nolan. Palpită în ea bucuria revenirii la viaţă: „Exist! Exist! Exist!” Clopotul de sticlă se fisurase.