Nu-ți trebuie o mie de motive să-l vezi pe Piersic Jr. jucând

Preambul

„Dă-mi cel puțin două motive ca să merg să văd spectacolul!”. „Ah, eu nu-ți dau niciun motiv, doar că trebuie să-l vezi!”. Imaginați-vă un astfel de dialog între un sceptic de serviciu și o oarecare altă persoană și nu vă întrebați de câte alte motive ar fi avut nevoie scepticul ca să meargă să vadă, ci doar care era unicul motiv pentru care nu vroia să ajungă la Point (vi-l suflu eu – depresia e cuvântul cheie în toată povestea asta).

Despre loc(uri) și întâmplări

Point era unul dintre locurile unde trebuia să ajung. Nu găsisem motivul și nici momentul potrivit. Dar a venit ianuarie și al său „O mie de motive” ca să ajung aici, în Point. Un loc cu o atmosferă ce ține de postindustrial, cu structuri interioare deschise și combinații de lemn și metal, deci numai bun pentru tot felul de montări scenice. Deși scena în sine e mică și clasică, facilitățile scenografice avute la dispoziție ajută mult în adoptarea unor formule scenice inedite.

„O mie de motive” e un spectacol al improvizației. Dar ce spectacol! Florin Piersic Jr. și Horia Suru s-au întâlnit la jumătatea drumului, adică în … sală. Cine își imaginează că vine la spectacolul ăsta să-l vadă pe Piersic Jr. și atât, se înșeală amarnic. N-ai voie să stai și să asiști pasibil, n-ai cum să nu te implici, fie și doar afectiv, în scenele create ad-hoc (și nu prea ad-hoc) de one-man-ul serii. Subiectul piesei în sine provoacă la o implicare profundă. De piatră să fii și tot nu poți să rămâi doar asistent la spectacolul vieții din fața ta. De fapt, e impropriu spus din față, pentru că răspunsurile și personajele ad-hoc vin din orice parte a sălii și te trezești că te rogi să nu fii tu ăla care trebuie să dai un răspuns sau care să fii rugat să vii pe scenă pentru că te doare deja stomacul din cauza emoțiilor și/sau din cauza subiectului în sine. Cu depresia nu te joci, o joci și atât. Cum nu te joci nici cu viața, cu atât mai puțin a altora. De aceea cred că marele merit al regizorului, dați-mi voie să cred că al lui e, e că a știut să găsească firescul și naturalul dincolo de rețete și de formule standard. Să pui în scenă o piesă despre cum afectează depresia viețile oamenilor și să-i faci părtași pe spectatori, ei da, vorbim de un curaj asumat și asimilat unui profesionalism peste cotele normalului. Pentru o abordare de acest tip îți trebuie multă știință, multă versatilitate și multă încredere în forța actorului. Și cred că Florin Piersic Jr. a fost și este una dintre cele mai bune alegeri pentru o astfel de montare. Dând tot timpul impresia că așteaptă din partea publicului un anumit răspuns, când, de fapt, el provoca și direcționa pe o anumită cale, el a preluat (pe riscul lui) energia și experiențele personale ale fiecăruia în parte și le-a adus la un numitor comun. Și cred că Horia Suru exact pe asta a mizat, pe ineditul fiecărui moment în parte și pe noua dimensiune creată astfel; în felul acesta nici Florin Piersic nu înnebunește vorbind despre depresie reprezentație după reprezentație, și nici publicul nu asistă la un spectacol anost, plin de vorbe goale și rețete vândute de farmaciștii sufletului.

În reprezentația la care am asistat eu Florin Piersic i-a avut alături de el pe scenă – noroc chior sau nu, cine știe – pe Petre Cătălin Fumuru (un tată ad-hoc de excepție) și pe Alina Epângeac, cea care a văzut pe viu cum e să improvizezi și să intri în rol cât ai clipi (și a făcut față ineditului situației destul de bine, aproape profesionist, aș spune). Li s-au alăturat o psiholoagă nevoită să-și descalțe ditamai cizma – de unde să știe femeia că trebuia să vină cu ghete – și o Sam – iubita, ulterior soția personajului din piesă. Oh, Și ce Sam a fost! A ales-o cum nu se poate mai bine; și-a intrat în rol și a jucat ca și cum ar fi avut o întreagă istorie comună în spate. Aici e meritul textului, în primul rând, și abia apoi al tandemului actor-regizor. Pentru că textul este contemporan, e cu și despre oameni cu povești asemănătoare alor noastre, dar despre care noi n-avem niciodată curajul să vorbim.

În cel puțin trei momente eu nu l-am văzut pe Florin Persic pe scenă; am văzut pe oricine, dar nu pe el! Și cât de rare sunt astfel de momente! Jocurile de lumini, transfigurarea lui până în străfunduri, trecerea dincolo de pragul dintre real și real, toate au condus la apariția unui mereu altul Florin Piersic.

Nu știu câte motive îi sunt necesare unui om ca să trăiască; evident că unora le-ar trebui unul singur, altora o mie, o sută de mii sau un milion. Nu cifra e importantă aici, ci motivul în sine și … lista. Cât timp lista rămâne deschisă înseamnă că viața merge mai departe.

Ce-a ieșit din tandemul Piersic – Suru e de revăzut și de trecut în cărți. Că în memoriile afective ale celor care văd spectacolul sigur rămâne. N-are cum să nu te miște un astfel de spectacol. Oricât de insensibil ai fi, oricât de imparțial și de hotărât să demolezi ai intra în sală, te trezești că ești luat de val(ul vieții) și că mergi în direcția pe care o vrea Florin Piersic. Și când ajungi la finalul listei te întrebi dacă n-ar fi cazul să o începi pe a ta. Sau să o revizuiești. Sau să suni pe cineva drag și să-i spui cât îl iubești. Sau orice altceva ce ține de „acte reprimate”.

Post factum

„667 – Să urci pe un acoperiș” a fost motivul primit de mine la intrarea în sală. Și, cine știe, poate că voi urca pe acoperișul lumii și voi avea curajul să văd în zare.

bilete-spectacol-o-mie-de-motive@2x