Nevoia de artă și rostul unui festival de teatru

Într-un an cu alegeri electorale, organizarea unei noi ediții de festival de teatru devine dacă nu misiune imposibilă, cel puțin cursă cu obstacole și/sau slalom printre orgoliile politicienilor și promisiunile (ne)onorate ale celor care susțin activitățile culturale. Comunitățile mici au cel mai mult de suferit, pentru că în aceste locuri cultura rareori devine punct de interes pe agenda electorală a viitorilor reprezentanți ai cetățenilor, iar artiștii se văd în situația de a face orice, mai puțin artă (câteodată), ca să poate supraviețui (atât ei, cât și arta lor). Reșita e un caz aparte, orașul își poate dezvolta politicile culturale proprii, iar Teatrul de Vest poate beneficia astfel de mai multă vizibilitate în comunitate cu condiția ca și cei aflați în funcții politice să înțeleagă că activitățile culturale contribuie la creșterea stabilității comunității.

Festivalul Internațional de Teatru „New Wave” e la a patra ediție, semn că oamenii locului au nevoie de teatru și-și doresc ca teatrul să facă parte din opțiunile lor de loisir cultural. Cu un public divers din punctul de vedere al vârstei și categoriilor socio-profesionale, dar puțin numeros, teatrul are nevoie de acest festival ca să-și poată diversifica atât repertoriul, dar și oferta de activități conexe. Un teatru nu există în comunitate doar prin spectacolele pe care le propune stagiune după stagiune, ci și prin activitățile și proiectele care au loc în diverse alte locuri – școli și instituții partenere – astfel încât comunitatea să beneficieze din plin de talentul și profesionalismul artiștilor. Selecționerul festivalului a ținut cont de profilul cultural al comunității reșițene, astfel încât a adus în festival spectacole foarte diferite, din toate punctele de vedere. În programul ediției 2024 se găsesc operă tradițională taiwaneză, commedia dell’arte, one-man-show, spectacole cu muzică live, dar și montări „clasice” ale unor texte cunoscute publicului, cu distribuții variabile din punct de vedere numeric. Juriului festivalului îi va fi destul de greu să acorde premiile, dar sunt sigură că membrii acestuia vor face față cu brio provocării, nu sunt nici pe departe la prima experiență de acest fel.

Primele două zile ale festivalului au adus în fața publicului artiștii din Taiwan, Franța și trupele din Turda, Tg Jiu și Gyula (Ungaria). Spectacole cu tematici foarte diverse, cu montări pe cât de neașteptate, pe atât de bine adaptate la spații de joc variate. S-a jucat în aer liber, pe scena mare ridicată în Centrul Civic al orașului, dar și în fața teatrului, după cum s-a jucat și pe scena Teatrului de Vest. Montări în care actorii sunt în prim-plan, iar tehnica și scenografia parte din show. La spectacolul francezilor s-a cântat live – și chiar bine de tot – dar narațiunea scenică a avut de suferit din pricina unei regii mai puțin inspirată, punctul tare rămânând propunerea unui text clasic, care se potrivește foarte bine unui public de diferite vârste. De asemenea, de remarcat pledoaria pentru commedia dell’arte, chiar dacă masca a fost mai puțin prezentă în scenă, costumele și construcțiile de personaj au fost trimiteri directe la tradiție și istoria teatrală. Show-ul de lumini și culoare al taiwanezilor a cucerit pe toată lumea: în spectacolul celor de la Ming Hwa Yuan Arts & Cultural Group sunt de toate, dar mai înainte de orice istorie (locală). Un specific cultural foarte bine conservat și adus la nivel de poveste, astfel încât spectatorul să înțeleagă câte ceva din tot ceea ce numim generic cultură asiatică/chineză. Pentru unii poate părea complicată trecerea dincolo de fascinația pentru culoare și exotism, dar taiwanezii au dovedit că se poate, pentru că au pregătit spectacolul în detaliu, astfel încât inclusiv traducerea textului s-a integrat în spectacol, facilitând astfel înțelegerea celor din public.

După prima zi de festival, în care istoria a fost cuvântul-cheie, a venit cea de-a doua zi (truism, da, dar n-am găsit altă formulare pentru moment) cu trei spectacole puse sub semnul hibridului. Un spectacol în aer liber, o commedi dell’arte realizat după toate regulile artei, dar adaptat la realități locale; foarte bine aduse în aceeași poveste personajele-cheie ale unui spectacol de tip commedia dell’arte și personajele din basmele populare românești. Nimic strident din acest punct de vedere, până și la nivel de costum măștile (realizate după toate rigorile artei) s-au “împăcat” vizual/estetic cu costumele care au fost o simbioză perfectă între tradiționalul românesc (identificat foarte repede de cei din public) și patriomoniul teatral universal (arlechinul rămâne în continuare personajul principal al celor mici). Un spectacol care a pus în valoare pregătirea actorilor, căci s-a jucat fără căști și s-a cântat la tot felul de instrumente, mai mult sau mai puțin tradiționale. Spectacolul celor din Tg Jiu a fost cu multă emoție, foarte multă emoție. Cu un subiect care predispune la meditație – copii autiști și nevoile lor speciale – spectacolul a reușit să pună foarte bine în evidență relațoia părinților cu un astfel de copil, cât de greu se construiește și se păstrează o astfel de relație, cum se modifică viețile adulților atunci când un copil autist își revendică spațiul etc. interacțiunea cu sala și folosirea camerei de filmat în timpul spectacolului a redus din tensiunea de joc, astfel încât emoțiile au devenit bază pentru o mai bună înțelegere a felului cum un astfel de copil se raportează la lumea din care vrea să facă parte. Cea de-a doua seară de festival reșițean s-a încheiat cu un spectacol pe un text destul de cunoscut publicului românesc, Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt de Matei Vișniec fiind deja un „clasic” pentru iubitorii Thaliei. Richard Balint (în mare formă) și Alexandra Tapasztó au format un cuplu pe cât de autentic, pe atât de sensibil, reușind să facă față cu brio subtilităților textului, iar scenografia minimalistă, dar foarte bine completată de realizarea portretului celor doi în timp real au contribuit la realizarea unui univers spectacular aparte. Vișniec îți place sau nu, asta e evident pentru oricine, de aceea succesul unei montări pe un text al dramaturgului român ține în primul rând de nivelul de înțelegere al actorilor. Iar cei doi au dovedit nu numai că au imersat în profunzimea textului, ci și că au extras de acolo tot ce se putea în materie de emoție, ceea ce nu e puțin lucru. Sper ca spectacolul să aibă viață lungă, după cum cred că e mai mult decât binevenită ideea înființării unui teatru românesc la Gyula, un pas important pentru diplomația culturală românescă.