Ne întoarcem în curând, mergem până-n Africa. Feriți-vă de Șabalu!

„— Marie, du-te și adu rucsacul! Trebuie să plecăm imediat, spune Joscha.

— Dar mama și tata…, spune Marie, ezitând.

— Le lăsăm un bilețel.” (Oliver Schertz)

Și titlurile sunt inspirate, creează așteptări, lasă indicii. Am citit mai multe cărți ale lui Oliver Scherz în traducerea foarte bună a lui Iulian Bocai. Ilustrațiile sunt realizate de Barbara Scholtz și Daniel Papp. Cărțile care au miez, acțiune, suspans este firesc să aibă aspect captivant, ceea ce se și întâmplă, din fericire, cu această serie de la Editura Polirom.

Ne întoarcem în curând, mergem până-n Africa este, așa cum arată titlul, o călătorie plină de aventuri. Popasurile sunt multe și la fiecare pas apar surprize. Geografia imaginației se suprapune cu cea reală, creând harta unui ținut care, îndepărtat și străin fiind, li se pare totuși celor mici familiar.

Despre simțul proporțiilor se pot spune câteva lucruri, pornind de la… copertă. Prima învățătură a cărții este că privirea noastră mărește sau micșorează lucrurile, întâmplările, primejdiile și bucuriile, iar copiii trebuie să afle asta din vreme și să nu simtă teama. Un fel de ochi interior calibrează tot ce apare în câmpul vizual și în câmpul existenței.

Joscha și Marie au o strângere de inimă doar la început, când se simt priviți din grădină, în plină furtună, de un ochi străin. Imens.

„— Joscha, șoptește Marie atât de încet, că abia dacă se mai aude. Bate cineva în fereastră?

Joscha se uită la peretele cu umbrele. E atât de întunecat, de parcă un uriaș s-ar fi pus în fața lunii.

— Nu te mișca, Marie!

— Cine e, Joscha?

— Trebuie să fie un uriaș.

— Un uriaș? se bâlbâi Marie.

— Cine altcineva ar putea să bată în fereastră aici? Suntem la etaj, șoptește Joscha.

Și chiar așa e: când Marie e în grădină și-i cere lui Joscha să-i dea prin fereastră câinele de pluș, Joscha îl leagă cu fularul lui, al mamei, al tatălui și-al lui Marie ca să-l coboare în grădină, atât de sus e fereastra.

— Și ce vrea uriașul ăsta de la noi? șoptește Marie.

Bătaia răsună din nou.

— Ajutor! se-aude o voce.

E atât de groasă, că fereastra începe să tremure.

— Ce ne facem?! strigă Marie de sub pături.

— Nu știu, se bâlbâie Joscha.

— Ajutor! se-aude din nou de la fereastră.

— Poate că i-a căzut o creangă în cap, spune Marie.

— Uriașilor nu le cade nimic în cap. Sunt mai mari decât orice altceva, spune Joscha cu glas pierdut.

Mai mare decât orice altceva…, se gândește Marie, încercând să-și închipuie cât de mare înseamnă asta. Joscha se uită pe-ascuns la fereastră. În loc să vadă lumina lunii și copacul, nu vede decât gri peste tot. Și din mijlocul griului aceluia, un ochi mic îl privește cum stă în pat.

— Un u-uriaș! se bâlbâi Joscha.” (pp. 10-11)

Apoi, după ce în casa lor își face loc, cu greu, un elefant (și enigma se risipește), cei doi frați lasă deoparte frica și caută soluții pentru a împlini dorința elefantului de a-și reîntâlni familia. Împreună caută drumul spre Africa.

De elefantul Abuu, nu se teme nici șoricelul, consultat în privința traseului ideal pentru a ajunge în Africa. Șoricelul, aspirat cu trompa dintr-o canalizare, găsește pe loc un răspuns mulțumitor pentru cei porniți în călătorie și este lăsat în pace, adică suflat cu trompa la loc, în canalizare.

„— Sudul e în jos?

— Nu, sudul e la stânga.” (p. 20)

Munții sunt înalți și pantele sunt abrupte, dar coborârea e o plutire. Mările au tot felul de capcane care-ți acoperă privirea, însă o rezolvare există pentru toate, și aceasta e următoarea învățătură importantă: să nu pierzi speranța, oricât de rău ar părea că stau lucrurile.

Că timpul trece mai ușor și călătoria pare mai lină dacă spui povești, tot din paginile acestea ilustrate încântător aflăm. Cel mai iscusit povestitor este elefantul însuși, care izbutește să vorbească despre propriile aventuri ca despre întâmplări străine, să le admire și să se gândească la fiecare de parcă nu el, ci altcineva le-ar fi trăit. Totuși, când găsesc un răgaz, elefantul le povestește copiilor și despre bunica lui, deci schimbă protagonistul:

„Turma trebuia să treacă printr-o vale ca să ajungă la râul acela mic. Însă valea era tot mai îngustă. Devenise așa de îngustă, că elefanții trebuiau să meargă unul după altul prin ea. Numai așa puteau să străbată valea aceea. Și chiar acolo i-au așteptat leii. Acolo unde nu puteau să fugă, fiindcă n-aveau loc nici la stânga, nici la dreapta.

Abuu s-a oprit din vorbit.

— Și ce s-a întâmplat apoi? întreabă Joscha.

— Când străbunica mea a ieșit din vale, cel mai puternic leu s-a pus fix în fața ei. Dați-ni-i pe cei mai mici și mai slabi elefanți, i-a zis el. Fiindcă nici măcar un leu mare și înfometat nu se poate pune cu un elefant adult. Îmi pare rău, i-a răspuns străbunica. La noi, cel mai mic elefant e și cel mai puternic.

Atunci, dați-ni-l pe cel mai bătrân, de care nu mai aveți nevoie, a spus leul.

Eu sunt cea mai bătrână, a zis ea, și turma mea are nevoie de mine.

Dar leul a scos un răget:

Atunci dați-ne unul bolnav!

Străbunica s-a uitat în jur și-a zis:

E prins la mijloc, cum te-aștepți să-l putem scoate afară? E prea îngust spațiul ăsta.

Abuu râde bucuros.

Atunci dați-ne pe oricare. Ne luptăm cu oricine ar fi!, a spus leul, care era aproape de neoprit.

Dar noi nu ne luptăm cu nimeni, fiindcă n-avem nevoie de așa ceva, i-a răspuns străbunica, aplecându-se spre leu. Voia să-i arate că fildeșii ei erau mult mai mari decât colții lui. Iar colții străbunicii mele sunt mari, ca de mamut. V-am spus asta, parcă.

Te crezi mare înțeleaptă, a mârâit leul. El n-avea nevoie de înțelepciune. Era prea rapid pentru înțelepciune. Ai nevoie de timp și de liniște ca să devii înțelept.

Ai noroc azi, i-a spus leul. Ai noroc că nu suntem foarte înfometați. De fapt nu ne e foame deloc. Dar data viitoare… Data viitoare foamea noastră o să fie imensă!

Atunci puteți să mâncați frunze, le-a zis străbunica.

Leul a strâmbat din bot și s-a dus înapoi la haita lui. Nu, nu poți să ai încredere în erbivorele astea, gândea el. Nu poți decât să le mănânci. N-ai ce altceva să faci cu ele. Nu duce la la nimic. Haideți! le-a strigat leul celorlalți lei.

Azi nu ne e foame, mergem să bem apă.

O, nu, nu apă din nou, s-au plâns ceilalți lei, dar nu le mai rămânea nimic de făcut.

Abuu își lasă trompa în apa râului și face bolboroci.

— Îmi place de străbunica ta! spuse Marie. Aș vrea s-o cunosc.” (pp. 52-55)

Frumos este, de asemenea, că povestea se spune pe măsură ce se întâmplă, trecutul rămânând foarte aproape de prezent și de viitor. Timpul are oricum o flexibilitate aparte, nu se lasă măsurat neapărat de ceasornice, important este momentul în care un vis ajunge, la fel ca o călătorie, în punctul final.

Când ți se spune, copil fiind, să te ferești de cineva, apoi chiar așa trebuie să faci. Evident că, mai ales copiii știu asta, sfaturile sunt date pentru a fi ignorate. Mai ales că Șabalu, stăpân al Fabricii de distracție, este chiar un personaj dulce, doar că este dulce la propriu. Iar dulceața în exces, cum ne spune și povestea românească Sarea în bucate, nu este foarte bună. Șabalu vorbește folosind doar litere mari – și asta nu e în regulă, cum nu e nici faptul că se află tot timpul în mișcare, e neliniștit și zgomotos și, mai cu seamă, e viclean, adică nu este deloc ceea ce spune că e.

„Șabalu i-a împins pe cei trei pe o scară care ducea în pivnița boltită. Parfumul îmbietor, pe care copiii îl simțiseră încă de la porțile castelului, plutea în aer ca o ceață dulce. Și când Șabalu a deschis o ușă mare, au fost izbiți de același miros, de data asta mult mai puternic.

— TA-DAAAA! a strigat Șabalu și le-a prezentat, întinzându-și brațele în lături, o mașinărie care ocupa întreaga pivniță de sub castel. N-AȚI VĂZUT NICIODATĂ AȘA CEVA!

L-a ridicat pe Mo pe umerii lui și i-a arătat zeci de pitici care aruncau cu lopețile aur în gura mașinăriei sau care, urcați pe schele înalte, turnau saci de nuci, perle de zahăr și pulberi colorate în pâlnii imense. Pâlniile dădeau în furtunuri legate la cazane înalte, în care palate mari amestecau totul laolaltă, ca într-o supă care se vărsa peste margini.” (p.109)

Ca să ajungi totuși la castelul lui Șabalu, un vis pentru mulți vizitatori ai acestui tărâm, este nevoie de multă dibăcie. Trebuie să înșeli și vigilența șerifului (nu doar a piraților sau a fantomelor), mai antipatic, sfătos și aspru, dar cumsecade și destoinic. Șeriful își duce până la capăt misiunea și îi ajută pe copii să găsească ieșirea din zona periculoasă. Se liniștește abia când îi vede pe cei trei frați ieșind, printr-o spărtură din gardul parcului, în lumea infinit mai sigură de acasă.

Așadar, dincolo de parc, începe aventura. Șeriful e din lemn și doarme cu un ochi deschis. Șabalul e din plastic și se întrece cu gluma. Numai copiii sunt adevărați și, de aceea, când li se face dor de casă, se întorc la jucăriile lor care, chiar vechi, sunt de neînlocuit.

Seria aceasta a lui Oliver Scherz e minunată, nu pleci, domnule, până în Africa (e aproape), fără să-ți iei prăjiturele, să ai pe drum. Dacă ai uitat, poți lua câteva de la Șabalu, cu o singură condiție: să nu-l lași să pună zahăr în exces.

Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii.

Oliver Scherz, născut în 1974 în Essen, este scriitor de cărţi pentru copii şi actor profesionist. A descoperit că poate să scrie pentru cei mici abia după naşterea fiicei sale şi, de atunci, se lasă inspirat şi surprins mereu de felul neconvenţional şi plin de fantezie în care copiii înţeleg lumea. Oliver Scherz trăieşte cu familia în Berlin. www.oliverscherz-autor.de

Ne întoarcem în curând, mergem până-n Africa de Oliver Scherz