Namaste! Maia și Maitreyi

Studiind tehnicile ieșirii din timp, Mircea Eliade observă: „Iluminarea instantanee, saltul paradoxal în afara Timpului, se obține printr-o îndelungată disciplină, care comportă atât o filosofie, cât și o tehnică mistică.” (Imagini și simboluri, p. 93). În regia lui Chris Simion, Maitreyi este un spectacol despre ieșirea din timp și despre întâlnirile esențiale.

Montarea acestei piese, în sine, este un experiment care te pune pe tine, ca spectator mai mult sau mai puțin inițiat în civilizația indiană, în situația să judeci, din sală, decorul. Este o probă. Ești provocat să ai o reacție, previzibil negativă, auzind chiar înainte de începutul spectacolului muzică indiană – sonoritățile neclare te pregătesc oarecum pentru ceea ce urmează. Mulți sunt tentați poate să respingă o formă de exotism prea ușor calificat (și nedrept) ca bollywoodian. Ceea ce vezi poate să pară kitsch și să nu-ți placă, pur și simplu, pentru că nu ești obișnuit cu lumea aceasta – amestecul de perne verzi și roșii, elefanții incrustați în paravanul de lemn plasat într-un colț și în terminațiile stranii ale unor scaune pitice, care, așezate unul peste altul, iau formă de pagodă, statuile cu forme rotunde, înfățișând zei necunoscuți, bețișoarele parfumate și lumânările, ceșcuțele miniaturale care au finețea metalului filigranat. Multe culori, senzorialitate puternică, amestec de sărăcie, smerenie, noblețe.

În fiecare zi pierdem ceva și în fiecare zi dobândim ceva în schimb, spune Maia. În rolul lui Maitreyi la 60 de ani, Maia Morgenstern pare desprinsă dintr-un scenariu de tipul celui propus de filmul The Curious Case of Benjamin Button, despre timpul care curge invers, nu spre viitor, ci spre trecut. Maitreyi urcă pe scenă umblând greu, împovărată de ani, și, pe măsură ce se desfășoară piesa, o vezi redevenind tânără, întoarsă la 16 ani – sufletul oricum nu îmbătrânește, ni se amintește lucrul acesta în final. Versatilă, ironică sau îndurerată, stând tot timpul într-un fotoliu, aflat în marginea scenei, Maitreyi cheamă timpul înapoi, își șterge de pe chip ridurile, spulberă anii și retrăiește întâlnirea ei cu Allan.

Alt lucru deosebit în acest spectacol este generozitatea unor actori consacrați, ca Maia Morgenstern și Vlad Zamfirescu. Ei știu cum să intre în rol alături de actorii mai tineri, pe care-i aduc în siajul lor, le împrumută inflexiunile vocii, seninătatea, bucuria de a fi pe scenă. În rolul tinerei Maitreyi, Aylin Cadîr este, la început, mai puțin strălucitoare. Cum ai putea fi astfel, când pe scenă este și Maia Morgenstern?! Trecerea de la o vârstă la alta, de la un personaj la altul se face însă cu atâta finețe, încât, la un moment dat, diferența de experiență dintre cele două actrițe nu mai este semnificativă: amândouă trec cu ușurință dintr-un registru în altul, au voci puternice și transmit emoție. Aș spune că se produce între cele două Maitreyi, în fluxul acesta temporal, care curge în ambele sensuri, spre trecut și spre viitor, un transfer de energie cu totul captivant.

Scenariul este reușit, păstrând distanța egală între cele două texte. Nu e nici prea mult din romanul lui Eliade, nici din cel al lui Maitreyi Devi, Dragostea nu moare. Este adevărat însă că ai senzația, din când în când, că de pe scenă ți se explică ce ar trebui să înțelegi – semnificația anumitor sărbători sau concepte. „Predica” nu este doar pentru Allan, ci și pentru spectatorii care știu puțin sau aproape nimic despre India.

M-am gândit, la un moment dat, că ceea ce lipsește acestei puneri în scenă este dimensiunea metafizică, până la un punct nerealizată. Căci nu e suficient, la nivel ezoteric, să pui în decor un perete pe care este pictată o bibliotecă sau să risipești pe scenă volume vechi, cărora le sporești valoarea precizând mereu că sunt poemele lui Rabindranh Tagore, în franceză sau în bengali. Spectacol crește, moment cu moment. Ceea ce părea doar formal, la început, capătă substanță. Chiar și dansurile indiene, cu mișcări șerpuite ale mâinilor, nu sunt, la final, doar „pasaje” între diferitele momente. Cu vălul pe chip, ca o zeiță a iluziei, Maitreyi dansează pentru ultima oară, și fiecare gest al ei pare o dureroasă luptă cu aerul, cu timpul, cu propria karmă.

Prejudecățile, diferențele de mentalitate, complexele de tot felul, dragostea care „nu moare”, iubirea ce începe după căsătorie și nu înaintea ei – iată lucrurile la care te gândești, după ce vezi piesa regizată de Chris Simion. Pentru englezi, indienii sunt „murdari”. Totuși, așa cum află europeanul Allan în casa lui Narendra Sen, orice zi începe cu spălarea rituală a corpului. Abia pe urmă se face rugăciunea, după ce ești „curat”. Felul în care europenii se raportează la dimensiunea estetică este diferit de felul în care o face India. Namaste!