Mulțumește-i aproapelui tău în fiecare zi! – „Recunoștință” de Delphine de Vigan

De multe ori, cărțile mari se nasc din dureri mari, din experiențe care nu se cicatrizează suficient niciodată. Rănile lor, de fapt, continuă să doară sub coaja subțire, formată de nevoie în timp. Și atunci, dacă ai harul de a scrie, le scrii, le îmbraci astfel încât să dezlipești coaja dintâi, să lași la vedere, la aer, rana dinăuntru, îndepărtându-te suficient, respirând într-un soi de vindecare, de îmblânzire a experienței trăite.

Delphine de Vigan, romancieră și scenaristă franceză, a traversat o astfel de experiență în propria familie, transferând-o ulterior în romanul Recunoștință, tradus și publicat anul acesta în limba română, la Polirom. La aceeași editură, din opera autoarei a mai apărut romanul Legămintele, ambele cărți făcând parte, separe, dintr-o serie de texte dedicate relațiilor, legăturilor mai mult sau mai puțin complicate dintre oameni, un proiect drag scriitoarei franceze.

Cartea de față, așa cum se observă și din titlul ei, este despre a mulțumi cuiva din inimă, a fi recunoscător pentru ceva, pentru cineva, dar mai ales despre a învăța cum și când să-i spui cuiva „mulțumesc” astfel încât să nu sune convențional. Este, presupun, și o formă de recunoștință adusă, dincolo de timp, mamei scriitoarei, internată într-o instituție de boli mintale, o experiență pe care fiica trebuie că a interiorizat-o la momentul respectiv, încercând să depășească suferința de a asista neputincioasă la degradarea ireversibilă a genitoarei sale.

Primele pagini ale acestui răscolitor microroman sunt reflecții pe marginea cuvântului „mulțumesc”, rostit în varii situații, dela cele pur convenționale, când cuvântul în sine nu are nicio greutate afectivă, și până la cele în care „un adevărat mulțumesc este expresie a gratitudinii, arecunoștinței, a îndatorării” fiecăruia dintre noi.

Reflecțiile îi aparțin personajului Marie, fiica sufletească a unei bătrâne afazice, Michèle Seld, alintată Michka. Tânăra își exprimă astfel gratitudinea față de o femeie care a crescut-o și a ajutat-o ca pe propria fiică, înțelegând că mama biologică, din diverse cauze, nu își asumă și nu își exercită întotdeauna atribuțiile de părinte.

Subiectul cărții este extrem de simplu: Michka, aflată la o vârstă venerabilă, se confruntă cu pierderea treptată, ireversibilă, a independenței de mișcare, dar mai cu seamă pierde proprietatea cuvintelor, face eforturi extenuante atât pentru a le găsi pe cele potrivite într-o conversație, cât și de a le rosti corect. Va fi necesară astfel internarea ei într-un cămin de persoane vârstnice, unde poate fi supravegheată permanent și unde poate beneficia de serviciile unui ortofonist pentru a-și conserva rudimentele de limbaj.

Momentul plecării de acasă, extrem de dureros în simplitatea lui, semnifică, de fapt, desprinderea de tot ceea ce o reprezenta, de la independența fizică și materială până la demnitatea ei ca persoană:

„Trage după ea ușa apartamentului, această ușă pe care a închis-o de sute de ori, însă azi știe că e pentru ultima oară. Insistă să învârtă ea însăși cheia în yală. Știe că nu se va mai întoarce. Nu va mai face niciodată aceste gesturi pe care le-a repetat de sute de ori: să deschidă televizorul, să întindă cuvertura, să spele aragazul, să coboare jaluzelele, să-și agațe capodul în cuierul de la baie…” (pag. 30).

E o plecare definitivă, iar enumerarea tuturor gesturilor cotidiene mărunte, făcute acum pentru ultima oară, seamănă cu lepădarea propriei identități, cu renunțarea la aceasta. Tot ceea ce face Michka de acum încolo, viața ei de rezidentă nu mai e decât un surogat de existență, o amânare a inevitabilului.

Cititorii o văd prin cele două „oglinzi”: alternante. Marie și Jérôme. Vizita fiecăruia dintre ei, micile frânturi de poveste personală, conversațiile adesea stângace, observarea și analiza celor mai simple gesturi ale bătrânei doamne coagulează povestea tulburătoare a unei destrămări. Cu o admirabilă economie de mijloace narative, specifică unei prozatoare cu vocație de scenaristă: enunțuri scurte, percutante, cu accent pe gestică, mimică și comportament. Fluența dialogurilor, folosirea persoanei I, cu referire la personajele-reflectori, alternând cu persoana a III-a, când Michka rămâne singură, evitarea pasajelor descriptive și a psihologizării pe marginea unei situații care ar fi permis în mod natural acest lucru, toate aceste alegeri narative sunt inspirate și devin atuuri ale romanului. Să scrii despre cei în vârstă, de regulă persoane marginalizate, într-o societate în care lupta pentru putere, pentru privilegii e în toi și definește radical persoanele active, pare inițial o alegere neinspirată. Empatia, în această ecuație a vacarmului din jurul nostru, la nivel mondial chiar, pare și ea imposibil de atins. Delphine de Vigan scrie o carte despre frumusețea și lumina unor relații umane simple. Cei doi tineri, Marie și Jerome, își calibrează discursul după acela al femeii aflate la capătul existenței, străduindu-se să-i fie nu doar martori la destrămarea zilnică, catalogată de însăși Michka drept ireversibilă, ci să-i ofere înțelegere și dragoste. Să-i vină în întâmpinare cu gratitudine, căci ea îi ajută, indirect, să-și descopere calitățile, disponibilitatea de a ajuta, de a se implica. Nu doar ei doi sunt „oglinzile” bătrânei, ci și ea devine, de multe ori, oglinda fiecăruia dintre ei. Cuvintele ei stâlcite, savuroase sau îmbibate cu toată tristețea lumii, calamburul lingvistic, inventarea unui limbaj nou, presărat cu termeni care stârnesc hohote de râs sau de plâns, toate devin puncte sensibile în diagrama unui procesal desprinderii.

Michka nu poate să plece definitiv până nu își recuperează frântura de viață din copilărie, aceea care să-i permită exprimarea recunoștinței personale față de o familie care a salvat-o și a îngrijit-o în trecut. În larma indistinctă a lumii acesteia grăbite, dezbinate de dușmănie și de orgolii, Michka are nevoie să rostească acel mirabil „mierli” (mersi, în variantă afazică) pe care cei mai mulți dintre noi fie uităm să-l spunem, fie o facem în grabă, fără să-i dăm greutatea semantică și emoțională potrivită.

„Să îmbătrânești înseamnă să înveți să pierzi. Să suporți, în fiecare săptămână sau aproape, un nou deficit, o nouă alterare, o nouă pagubă.

În plus, nu apare nimic la coloana de câștiguri. Într-o zi, nu mai poți să alergi, să mergi, să te apleci, să te lași pe vine, să te ridici, să te întinzi, să te îndoi, să te întorci pe partea asta, apoi în partea cealaltă, nici în față, nici în spate, nici dimineața, nici seara, deloc.

Să te acomodezi fără încetare.

Să-ți pierzi memoria, să-ți pierzi reperele, să-ți pierzi cuvintele…” (pag. 144)

„Să-ți pierzi cuvintele” e cea mai cumplită dintre destrămări. Să scrii o carte despre această pierdere și ea să lumineze din interior, în pagini puține, cu trei personaje, să te facă să râzi și să plângi cu aceeași intensitate, să te învețe că există viață și în această ultimă stație, că recunoștința e privilegiul fiecăruia dintre noi, la îndemâna noastră în fiecare zi, ei bine, să scrii o astfel de carte este în sine o formă de recunoștință pentru tot ceea ce ai primit de la ceilalți. Cum aș putea încheia altfel decât „Mierli, cu plecăciune, Delphine de Vigan!”

Recunoștință de Delphine de Vigan