Alban Berg: Wozzeck – Reinterpretarea conflictului

De când pandemia de coronavirus a mutat tot ce era important în planul/planurile secunde ale vieților noastre, se observă mult mai ușor contraste, discrepanțe, întâmplări grave care au fost foarte repede aruncate la coșul uitării, inadaptări și inadvertențe etc. Comunicarea a pierdut mult din nuanțe și subtilități, nivelul de agresivitate a crescut considerabil, odată cu nevoia de securitate; au trebuit găsite soluții noi la probleme noi, conflictele și disconfortul personal țin agenda zilei de luni întregi. Toată lumea caută soluții de adaptare, cercetarea științifică se confruntă cu o nevoie pragmatică de succes (sau randament?), iar artele, considerate până nu demult importante ca expresie a unei specificități umane, au devenit incomode, ceea ce justifică cumva abandonul lor: n-avem nevoie de artă tocmai acum, când suntem ocupați cu supraviețuirea! De aceea, reacțiile oamenilor de cultură acoperă o foarte largă paletă de acțiuni, unele de succes, altele lipsite de coerență, dar însemnate din punctul de vedere al mesajului. Toți oamenii de cultură și artiștii se văd puși în situația de a-și justifica activitatea, existența ca atare, ceea ce nu numai că e de o absurditate incontestabilă, ci dărâmă și pe cel mai optimist sau vizionar dintre noi.

În acest context, să faci un festival internațional de teatru e o nebunie; chiar dacă toate spectacolele s-au mutat online, realizarea programului de festival în sine poate părea multora o acțiune inutilă și deloc demnă de luat în seamnă. Evident, prima consecință directă te aștepți să fie scăderea valorii spectacolelor selectate. Am văzut destul de multe programe ratate din acest punct de vedere, multe dintre festivalurile organizate de teatrele din România au pierdut considerabil din calitate; naționale sau internaționale, selecția a fost făcută după criterii greu de identificat, deserviciile aduse artei în sine fiind cu mult mai mari decât ar fi de dorit. Festivalul Internațional de Teatru Interferențe, organizat de Teatrul Maghiar de Stat Cluj sparge tiparele din toate punctele de vedere, echipa de festival demonstrând că se poate și fără rabat de la calitate, cu condiția să ai strategii de rezervă în permanență. Așa se face că programul online a pus excelent în valoare tema ediției a șaptea: Orizonturi! Acum, mai mult ca niciodată, trebuie să ne gândim la viitor, să nu rămânem cantonați în eternul prezent, să gândim strategii, să căutăm alternative și să ne punem creativitatea la treabă!

***

Personal, m-am bucurat că am regăsit strecurată printre ideile de bază ale programului de festival și o idee mai puțin valorificată în spațiul românesc: spectacolul de teatru poate crește valoric dacă mizăm pe interdisciplinaritate și transdisciplinaritate. Astăzi nu mai vorbim despre viziuni spectaculare cantonate exclusiv în spațiul teatral; multe dintre montări capătă valoare intrinsecă când sunt scoase din spațiul sacru al Thaliei, când sunt aduse în agora, când încurajează participarea publicului și a altor persoane etc. De aceea, m-am bucurat să văd/revăd montări care s-au folosit de proiecții video, de tehnici video și de filmare specifice, au îmbinat mai multe genuri de teatru, s-au folosit de artele vizuale, au speculat din plin efectele unei instalații sonore reușite etc. O parte dintre acestea le-am regăsit în Wozzeck, opera lui Alban Berg, spectacol în regia lui William Kentridge realizat special pentru Festivalul de la Salzburg.

Libretul operei este prea bine cunoscut: Woyzeck de Georg Büchner este iubit de regizori, dar și de public, așa se face că are parte de o mulțime de variante scenice, una mai originală ca alta. De altfel, la ediția de acum doi ani a Interferențelor am văzut un Woyzeck foarte original și foarte bine gândit din punct de vedere structural. Wozzeck, opera lui Alban Berg, în schimb, nu este chiar atât de populară, poate și pentru că muzica cere o orchestră foarte bine pregătită și un dirijor foarte lucid. Alban Berg a descompus ideea de conflict în mai multe componente, astfel încât avem de-a face cu mai multe conflicte, deloc ușor de ierarhizat și imposibil de neglijat. De la conflictul personal – gelozia soldatului scăpată de sub control – și până la primul război mondial, conflict major, global și cu efecte nefaste asupra istoriei umanității, Berg expune, pe fond, teoria conflictului. Dar pentru asta avea nevoie de instrumente, așa că s-a folosit de toate partidele orchestrei ca să potențeze etapele conflictului; de aceea suflătorii se aud foarte bine, detașat de restul instrumentelor, în momentele de furie și în punctele terminus ale acțiunii; în opoziție, momentele în care dialogul dintre mamă și copil sunt de o duioșie greu de uitat, iar muzica nu face altceva decât să accentueze slăbiciunile transformate ad-hoc în calități greu de ignorat; în acele momente Marie este nevinovată! Toate aplauzele la scenă deschisă pentru Vladimir Jurowski, dirojorul spectacolului, pentru felul cum a gândit fiecare notă din partitură și pentru cum a știut să potențeze valoric conflictul cu ajutorul instrumentiștilor!

Dar un spectacol de operă de succes are nevoie și de o distribuție pe măsură, după cum nici scenografia și costumele nu sunt deloc de neglijat. O să mă repet, cu riscul de a plictisi, dar am văzut atât de multe montări ratate ale marilor opere tocmai pentru că s-a pus accentul pe interpretarea vocală (și atât), încât nu mă îndoiesc că genul a pierdut din popularitate (mai ales la publicul tânăr) tocmai din această cauză: scenografie pierdută în negura timpurilor, costume scoase de la naftalină, joc scenic de o teatralitate care frizează cu kitschul. În viziunea lui Kentridge, conflictul major este războiul, așa se face că toată scena este o tranșee supradimensionată, dacă vreți un no man´s land unde se întâlnesc cele două tabere, dar și aproape toate calitățile și defectele umane. Efectele vizuale sunt obținute cu ajutorul unor proiecții uriașe pe peretele din spatele scenei: se proiectează chipuri supradimensionate, uriașe, greu de uitat, dar nu numai asta. Desenele cuceresc prin calitate și mobilitate, expresivitate și tușe fantastice. Kentridge ne-a desfătat ochiul și proiecțiile desenelor realizate de el au căpătat și mai multă valoare acum, când multe dintre expozițiile de artă și-au pierdut vizitatorii sub pretextul unei pandemii ce pare scăpată total de sub control. De reținut, de asemenea, contrapunctul regăsit în marioneta-copil, manipulată când de un păpușar-copil, când de un păpușar-adult, o trimitere directă și la sursa adevărată a conflictului, dar și la copilărie, ca stare. Ne-am pierdut mult prea devreme inocența și am uitat să apreciem candoarea și puritatea sufletească.

Păcatul meu este fierbinte ca soarele! Cred că putem pune sub semnul acestei replici tot spectacolul lui Kentridge & Jurowski. Cu o Marie de neuitat, rol în care Asmik Grigorian a strălucit, pur și simplu, cu un Wozzeck atât de bine asumat, încât nu te poți gândi la un alt interpret mai potrivit decât Matthias Goerne, dar și cu toți ceilalți din distribuție, care n-au gravitat în jurul celor doi, ci au participat cot la cot la construcția tramei. Un spectacol care te provoacă să cauți răspunsurile la foarte multe întrebări, cele mai importante fiind cele despre natura umană, despre conflict ca formă curentă de manifestare a umanității, despre rostul geloziei și despre cât de importantă mai este astăzi persoana în sine, când accentul cade pe binele colectiv.