Cadre statice, incredibil de statice, primplanuri în care ochii copilului magnetizează până la obsesie scăpată de sub control. Oare ce văd ochii aceia? Oare ce e dincolo de această privire fixă? Ochi inexpresivi, în care nu poți citi nimic, lipsa de reacție și imobilismul devenind ceva mai mult decât mecanism de apărare.
Creștinarea lui Misha n-are nimic de-a face cu numele în sine. Când este întrebat (mult mai târziu) dacă știe care este originea numelui său, copilul răspunde că acesta provine de la mascota Jocurile Olimpice de Vară de la Moscova, faimosul urs. După acest incipit destul de banal, dar care nu durează decât cât să te introducă în lumea unei familii obișnuite din Rusia, te trezești cu un Misha de 11 ani care pare să nu înțeleagă nimic din ce se întâmplă pe aeroportul din Atena. Reîntâlnirea cu mama sa, schimbată (îmi place mai mult când îți lați părul pe spate) nu este una plină de entuziasm și fericire, ci mai degrabă marcată de multe, foarte multe temeri, frici și întrebări cu privire la viitoarele obstacole. Zebra adusă de mamă se va alătura ursului Misha, acesta bine ascuns în dulap – cutia aceea care se deschide când și când și din care răsar amintiri reprimate este mai mult decât expresia unui complex freudian, devine simbolul nevoii de afecțiune a unui copil debusolat și pierdut în propria lui viață.
Fiul Sofiei m-a dus cu gândul la un alt film, clasic deja,Sophie’s Choice, pentru că în ambele este vorba despre alegeri. Nu cred că Elina Psykou a ales întâmplător numele filmului său, după cum nu cred că n-a ținut cont și de aceste contaminări de interpretare datorate unei memorii afective (și extrem de activă atunci când intri în sala de cinema). Alegerile lumii contemporane sunt perfide, expresii ale unei libertăți trunchiate, femeia aflându-se de mult prea multe ori în situația de sacrificiu suprem, doar pentru că binele celor care depind de ea nu poate deveni altfel stare de fapt. Sofia, mama lui Misha, a ales. Prost pentru ea, după cum se vede: lucrează într-o fabrică de jucării de pluș, trăiește într-o casă înțesată până la refuz cu amintiri și dovezi ale existenței de secole ale unei familii (stră)vechi din Atena, are un soț înțepenit bine în anii ´70 – ´80 ai secolului trecut. Misha va trebui să-și facă loc în această mare de nimicuri pentru că altfel își va pierde viața. O pierdere din toate punctele de vedere, pentru acele cadre filmate cu încetinitorul, alăturate celor statice, în care Misha este atât de imobil, încât îți spui că ar trebui să participe la un concurs de „cine stă mai mult locului”, ne duc cu gândul la cât de repede se poate pierde un copil, cât de repede poate rătăci drumul în viață.
Misha își vede viața, propria viață prin ochii celorlalți. Pare incapabil să acționeze, în sensul de a interveni cumva în schimbarea stării de fapt, dar o va face în două momente distincte. Primul e fuga de acasă, al doilea e petrecerea din final; dacă fuga de acasă culminează cu o resemnare docilă și acaparantă până la extincția totală a dorinței de a se face auzit, petrecerea va avea un final cu totul altul. Despletirea mame, gest ritualic cu multiple semnificații, vine să închidă prin antitezp perfectă refuzul acesteia (de a-și lăsa părul pe spate) de la debutul filmului. Cât de lung a fost drumul și cât de dureros a fost pentru Misha să treacă pragul maturității ei bine, va trebui să vedeți filmul.
Elina Psykou construiește identități de personaj prin recuperare de memorii și amintiri care nu le aparțin. E o grijă aici de antropolog, căci punerea acestora în contexte largi, cu multiple semnificații de ordin istoric și geo-politic nu face decât să atragă atenția asupra mutațiile la nivel de mental colectiv, dar mai ales individual, care apar drept consecință a a apariției Uniunii Europene și a schimbării de politici (sociale, în primul rând) impusă de dezvoltarea acesteia. Apelul la metafore și mitologii străvechi, refugiul în lumea fantasmelor (Misha supraviețuiește momentelor-cheie prin proiecțiile propriilor fantasme, în care animalele au semnificații multiple) sunt toate pârghii atent mânuite de regizoare și cu ajutorul cărora aduce în fața spectactorilor un subiect extrem de sensibil: cât de mare este prețul plătit atunci când credem orbește în mirajul „dincolo va fi mai bine”. Migrația economică nu are doar consecințe pozitive, ci mai ales consecințe negative. Nevoia de adaptare, refuzul de abandon a vechilor tradiții și obiceiuri, căutarea stării de bine doar în planul superficial al realității imediate, prin combinație, nu dau un tablou tocmai fericit al vieții de acum. Despre asta este vorba, de fapt, în Fiul Sofiei.
Festivalului Filmului European 2019
Fiul Sofiei
Grecia / Franța / Bulgaria, 2017, 111’
Dramă
Regia și scenariul: Elina Psykou
Imaginea: Dionysis Efthimiopoulos
Sunetul: Persefoni Miliou
Cu: Valery Tscheplanowa, Victor Khomut, Areti Seintaridou, Thanassis Papageorgiou
Distribuit de Heretic Outreach
Premii și festivaluri:
2017: Tribeca IFF (Best International Narrative Feature Award), Los Angeles Greek (Special Jury Mention), Sarajevo IFF (C.I.C.A.E. Award), Moscow IFF, Cottbus FF, Stockholm IFF, Kolkata IFF, Gijon IFF
Proiecții în cinematografele din România:
Bucureşti – Cinemateca Eforie (20-06-2019 / 16.00)
Bucureşti – Cinema Muzeul Țăranului (23-06-2019 / 17.00)
Sibiu – Centrul Cultural Ion Besoiu (29-06-2019 / 16.30)
