Miezul inimii. A doua umbră

Motto1: „La acest nivel global se definește autobiografia: este atât un mod de lectură, cât și un tip de scriitură.” Philippe Lejeune

*

Motto2: „Adevărurile viselor erau acolo, ca o a doua umbră, mult subțiată și la distanță de doar câțiva milimetri de prima noastră umbră. Perfect elastice, de obicei nu ne atingeau, dar din când în când ajungeau totuși să o facă.” Ioana Nicolaie

Am citit aceste povestiri fără să păstrez ordinea prinderii lor în volum. Textele tratează subiecte destul de diferite, deși în esență toate sunt raportări autoreferențiale. Multe vorbesc despre Nord, consolidându-i legenda creată deja prin Pelinul negru, Înainte sau Cartea Reghinei – sunt acolo munțișorii care fuseseră ai bunicilor, livada de pruni, o fereastră cât un bloc de desen prin care intră aerul rece al dimineții, sunt și „vălătucii de fum ai locomotivei”. Dar în volum apar proze în care se construiește și legenda altor spații cu semnificație personală – Bucureștiul, cu Gara de Nord, Romexpo, Cișmigiul și cartierele în care ajungi cu tramvaiul. Miezul inimii este o carte a locurilor prin care treci, de care fugi sau spre care te întorci.

Totuși Miezul inimii este, în primul rând, o carte a mamei, ființa a cărei imagine apare aproape în fiecare povestire. O vezi ieșind în prag, cu talia ei de femeie tânără, cu părul prins în cunună. Mama, cu visele (cele grele) fără greș, povestite dimineața. Cu banii de excursie în palma întinsă către fetița care vrea să vadă, la București, Ateneul. Cu rețeta de cozonac transmisă prin telefon – ca să crească și să fie minunați la gust cozonacii, contează temperatura, dar nu a cuptorului, ci a inimii. Cu urletul ei de durere, care se potolește numai după administrarea sedativelor puternice. Cu grija purtată necontenit celor doisprezece copii risipiți în lume. Cu lacrima uscată de soare.

Miezul inimii îmi apare și ca o carte a întâlnirilor regale, intersecții ale destinului pentru care nu e nevoie mereu de prezență fizică. Legăturile dintre oameni sunt metafizice, cum se întâmplă în cazul neprețuitelor momente petrecute alături de Emil Brumaru, Cerșetorul de cafea. Aură de taină are de asemenea întâlnirea de la miezul nopții, în Berlin, undeva, la granița dintre lumi, cu profesorul Crohmălniceanu și cu soția acestuia. O brățară șerpuiește viu pe piele, semn al apropierii definitive de oamenii rămași în preajmă, indiferent de distanțe.

Într-un interviu, Ioana Nicolaie mărturisea că ar fi vrut să scrie în cărțile ei mai mult despre pasiunea pentru lectură, o dragoste începută în copilărie odată cu primele pagini răsfoite înainte să fi deprins misterul cititului.

În Miezul inimii există două secvențe minunate despre apropierea de cărți. Prima are legătură cu bunica Ioana, cea de la care copiii află de ce cartea ținută în dulap este neprețuită. Mă impresionează faptul că apar în acest fragment toate etapele unui proces pe care-l numim pretențios literație, dar care în esență este foarte simplu, ca toate lucrurile fundamentale:

„Într-una din zile, am văzut-o căutând ceva în dulap. Nu printre haine, nici printre cărțile împăturite sau vestoanele atârnând pe umerașe. Răscolea în partea de sus, acolo unde erau cartea cu acte și fel de fel de hârtii ștampilate. Bâjbâia în întunericul de după ușă, parcă fără folos, încercând să prindă ceva cu degetele. Scosese deja niște coperți prăfuite când, în sfârșit, dădu de un cotor greu, ce ținea la un loc sute de file roase de vreme. Multe pagini lipseau. Pe unele le ferfenițisem chiar eu, într-o seară, când n-aveam ce face. Îmi plăceau praful hârtiei galbene, literele pe care nu le pricepeam. Și peticele care se-adunau ușor, fără zgomot. Acum bunica luă grijuliu cartea aceea, o măsură și ne spuse c-un fel de tristețe: Aici scrie despre noi toți! Să nu cumva să rupeți vreo foaie! Ne-a așezat apoi pe-o laviță. Și, stând în picioare, a început să ne citească. Despre cum, cândva, la începuturi, s-a făcut lumea și-apoi oamenii. Despre felurite animale, păsări, vite și târâtoare, despre vasul în care încap câte două din toate, despre un bărbat, Noe, și ploaia care nu se sfârșește. Glasul i se poticnea pe alocuri. Îl simțeam ca pe rotocoale de abur. Cartea se deschidea încet către noi. Când porumbelul și corbul au plecat, și pământul s-a uscat iarăși, bunica s-a oprit.” (p. 13)

Cei mici decodează pe loc fiecare gest, fiecare tonalitate a vocii adulților din jurul lor. Bunica le vorbește întâi „c-un fel de tristețe” (cu solemnitate, e important ce urmează să audă) despre carte. Anticipează și aruncă o ancoră pentru a le trezi interesul – în carte se vorbește „despre noi toți”. Apoi îi așază pe copii pe laviță și le citește. Ea stă în picioare, ca la biserică. Ei stau jos, în așteptare. Înainte să înțeleagă povestea, copiii aud glasul, care nu era același cu cel pe care-l auzeau de obicei. Glasul bunicii se schimbase, devenise „ca un abur înălțat în rotocoale”. Serpentine de sunete. Se simt „poticnelile”, care nu vin din prima lectură a textului, nici din lipsa de obișnuință cu ritualul cititului, mi se pare că din emoție vin, stare care li se transmite ascultătorilor atenți. Copiii sunt numai ochi și urechi. Odaia nu mai are vechile contururi, s-a lărgit odată cu toate cuvintele rostite în ea. Este plină de cuvintele astea. Și așa se produce miracolul apropierii de carte, care „se deschide” cu un scop, cu o țintă – deschidere „către noi”. La final, cartea e închisă și pusă la locul ei, sus, printre haine și păstrată, un timp, ca un obiect de preț.

„În ziua aceea și încă mult mai târziu m-am temut că apucasem deja să rup paginile în care scria despre mine. Seara în loc să dorm, strângeam ochii și mă gândeam înfricoșată la asta.” (pp. 13-14)

La ceva timp după ce lectura se încheiase, fetița se gândește încă la cartea aceasta pe care înainte n-o luase în seamă, îi rupsese chiar câteva pagini, neavând altceva de făcut – să nu fi fost, Doamne ferește!, exact paginile în care se scria despre ea. Atitudinea fetiței se schimbă, ea privește cartea cu respectul pe care tocmai l-a deprins din tot comportamentul bunicii. Sunt atâtea condiții pentru ca această descifrarea a tâlcului să se împlinească, sub fascinația pe care nu bunica (pare doar un instrument), ci cartea o produce. Toate se petrec într-un sat din nordul țării, și (sau nu) e tare mult de-atunci.

Dar mai apare în povestire o carte care, prin titlu, îi amintește tinerei mame aflate într-un moment de epuizare că are încă toată viața înainte. Recuperată într-o zi cu ploaie de pe un trotuar, La vie devant soi, romanul lui Romain Gary, rămâne unul dintre „micile miracole” din biblioteca personală. Sigur, să nu uităm de cartea pe care Ioana Nicolaie primește, la O lansare de pomină, autografele oamenilor pe care-i prețuiește enorm. Primise, tot atunci, și o îmbrățișare neobișnuită.

Dacă s-ar decupa din Miezul inimii doar fragmente ca acestea, ai putea lesne să crezi că nu proză, ci poezie scrie Ioana Nicolaie, în maniera pe care o găsim în Cerul din burtă:

„Sufletul mi-e praf și basculantele îl spulberă de-a lungul drumului până nespus de departe.” (p. 24)

„Pentru mine orașul avea deja miros de struguri striviți sub sandale, de caldarâm topit, de sudoarea din tramvaiele și troleele în care urcasem, un pic și de moarte.” (p. 53)

„Stelele trosneau, mi-era teamă să nu mă atingă.” (p. 142)

„Amiaza se plia ireală, de jur-împrejur fericirea șiroia solidificând totul în galbenul ei, mai întâi șoseaua, apoi casele și blocurile, apoi hotelul și-o dungă de avion ivită din senin pe cer.” (p. 142)

Nu cred în cursurile de scriere creativă, în sensul că ar exista tehnici care să scoată scriitori din oamenii fără talent. Dar aș alege Miezul inimii ca studiu de naratologie, pentru observarea felului în care sunt imbricate elementele într-un text modern, cu ritm alert, răsuciri de planuri, anticipări și reluări ale evenimentelor, răsturnări de perspectivă, autenticitate și expresivitate. Tema scrisului este implicită. Dacă scrii, nu la calculator, ci pe o foaie albă, ai să vezi cum se profilează pe hârtie prima umbră, cea a stiloului ducând rândul de cuvinte până la capăt. Dar mai există o umbră acolo, a doua, vizibilă doar pentru cei care înțeleg până la capăt ceea ce citesc: umbra lumii prinse în carte.

Când îți povestești viața, inevitabil adevărul, să-l numim acum „miezul inimii”, e luat pe sus de senzațiile noi ale reașezării distanțelor în timp și în spațiu. Ar fi nevoie și de alte simțuri, nu ajung cele exersate în viața de om, ca să explici de ce sună zadarnic un telefon la miezul nopții sau în ce fel înțelege un copil că, mâncând o inimă de ciocolată, ea încetează să mai existe acolo, în cutia ei, așa cum era înainte de a atinge temperatura de topire. După anumite pagini, te oprești să respire: ai de urcat spre Nord.

Câteva informații despre autoare oferă editura:

IOANA NICOLAIE s-a născut în Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud. A publicat mai multe volume de versuri: Poză retuşată, Nordul, Credinţa, Cenotaf, Autoimun (desemnat de către Uniunea Scriitorilor Cartea Anului în 2013); antologia Lomografii; romane: Cerul din burtă, O pasăre pe sârmă, Pelinul negru, Cartea Reghinei (Premiul Radio România Cultural pentru Proză 2020, Premiul Naţional pentru Proză Iași, Premiul Agenţia de Carte, Premiul Observator Cultural Lyceum), Tot înainte și literatură pentru copii: Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii, Ferbonia,Vertijia, Călătoria lui Medilo, Spionul KME și, sub pseudonimul Robert Ersten, Cum am supravieţuit clasei a VIII-a și Cum să spui te iubesc. A fost nominalizată la premii naţionale și internaţionale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumul Nordul a apărut în germană, în 2008, Cerul din burtă a fost publicat în suedeză (2013), în bulgară (2014) și în germană (2018), iar O pasăre pe sârmă a fost tradus în sârbă. Autoimun a apărut în bulgară în 2016. A fost inclusă în douăzeci și șase de volume colective românești (Ferestre 98, 40238 Tescani, Cartea cu bunici, Intelectuali la cratiţă, Cartea simţurilor, Bucureștiul meu, Scriitori la poliţie etc.) și în numeroase reviste și antologii străine (Poésie 2003: Roumanie, territoire d’Orphée, New European Poets, An Anthology of Contemporary Romanian Poetry etc.).

Las mai jos alte fragmente:

„Sunt a patra din cei doisprezece copii ai unei mame eroine. Toate lucrurile prin care-am trecut în copilăria mea din anii optzeci ai unei țări comuniste mi-au dat siguranță și independență. Dar și nevoia de a fugi încontinuu, cât mai departe. O vreme am crezut că m-au făcut puternică. Dar azi sunt convinsă că tăietura de pe scoarța copacului nu poate, cu timpul, decât să crească, oricât ne-am lupta să schimbăm asta. Și crește.” (p. 10)

,,invitată fiind chiar la școala unde am învățat, unul dintre copii a desenat un felinar și-a scris dedesubt: Se aprinde numai de la dragoste, așa, ca licuricii. Dar pentru că era iarnă n-avea ce să se aprindă. Fulgii mari care ar fi trebuit să producă un zgomot aspru se ciocneau fără sunet, unii de alții, de geamuri, de mințile noastre. Pe caldarâm se preschimbau în zloată.” (p. 150)

„în barul unde tinerețea noastră dădea pe dinafară, pe când noi ne luptam s-o legăm cât mai strâns la ochi.” (p. 144)

„Pe unii oameni, oricât ne-am dori, n-o să-i revedem niciodată. N-o să le știm viețile, n-o să aflăm dacă au avut copii sau nu, dacă felul în care noi ne-am simțit pe vremuri răniți n-a fost cumva o greșeală. Poate n-am reușit să batem la ușă când a trebuit. Poate am coborât prea repede din mașină. Iar niște scrisori, două scrisori, nu pot avea vreo însemnătate.” (p. 145)

„Mesele înconjurate de tufe de trandafiri se zvântaseră și se făcuse răcoare. Un cer mai parfumat ca oricând se împrăștia peste toate. L-am luat pe degete și l-am întins ca pe-o pelerină care ne-a învelit pe amândoi, așezându-ne față în față. Nu pentru mult timp…” (p. 140)

„Inima nu se sparge, are destulă putere, pe cele patru benzi mașinile trec printre noi, în neștire.” (p. 148)

„Imaginile nopții se dovedeau așadar bucăți ale unei memorii deja scrise, și erai un mare norocos dacă ți se dădea să o poți vedea. Nu trebuia decât să pui cartonașele laolaltă și să operezi apoi un fel de privire în adâncime, exact ca în cazul pozelor cu iluzii optice. Acolo, dedesubt, arătându-i-se doar celui care reușea să focalizeze, se găsea adevărul.” (p. 96)

Miezul inimii de Ioana Nicolaie