Suntem sănătoși la minte? Despre sănătatea psihică în România

Motto: „Am devenit atent la mișcările dintre oameni. După curiozitatea față de fenomen, a urmat lecția deznădejdii și a suferinței și, în sfârșit, lecția rezilienței. Toată psihiatria pe care o știu se mișcă între aceste trei trepte.” Vlad Stroescu

O să fac precizarea necesară că am citit Suntem sănătoși la minte? Despre sănătatea psihică în România din postura unui om interesat de eficiența comunicării, însă nespecializat în domeniul enunțat în titlu. Este posibil să atribui unor concepte/cuvinte un alt înțeles, cel comun, decât au ele în limbajul strict al zonei de referință.

Observ zilnic, la modul pragmaticii, cu directă raportare la uzul limbii, că sunt atât de multe bariere în comunicare, și multe sunt explicabile din punct de vedere psihologic, poate nu neapărat psihiatric. M-am bucurat că în acest volum colectiv limbajul de specialitate se lasă tradus pentru profani, secvențe întregi îmbrăcând frecvent forma cea mai frumoasă și mai elocventă a comunicării – cea a istorisirii. Cazurile aduse în discuție au fost modificate, ficționalizate, recontextualizate, în așa fel încât să nu se poată face identitificarea cu situații reale sau au beneficiat de acordul pacientului, așa cum cere etica acestei profesii.

Așadar, în fiecare capitol dintre cele șase, pentru cititorul nespecialist cele mai interesante sunt poveștile de viață cotidiană, întâmplări petrecute în cele mai diverse locuri, nu doar în cabinet, ci și în cartier, în vacanță, în sala de forță sau în tramvaiul 32. De altfel, exact această structură narativă face lectura accesibilă și acaparantă.

Printr-o Pledoarie pentru psihiatria comunitară, Radu Teodorescu ne oferă în carte câteva date despre istoria acestei ramuri a medicinei.

O primă întâmplare ce reţine atenţia este legată de anii comunismului și de practica „diagnosticului discreționar”, o formă de abuz uzitată pentru a ieși, la presiunea unui prim-secretar, de sub incidența sentinței juridice defavorabile. O femeie, rudă cu mai marele politic al unui județ, își însușise banii magazinului unde lucra, o sumă semnificativă. Scapă de pedeapsă folosindu-se de un diagnostic fals: „depresie recurentă la un intelect liminar”. Așa își începe cariera în practica psihiatriei un tânăr în anii ’80, luând cunoștință de felul absurd în care funcționa sistemul.

Stabilirea diagnosticului este esențială în orice domeniu de practică medicală. Deturnarea diagnosticului nu se face ușor, dacă există criterii clare de identificare a procedurilor, a definițiilor și a indiciilor de diagnosticare, plecând de la baze științifice. Dar acest domeniu al medicinei este relativ recent. Fiabilitatea diagnosticului, spune medicul Radu Teodoru, specialist în psihiatrie, este 1 și este aproape inposibil de atins, în ciuda progreselor făcute plecând de la analiza factorilor de mediu, genetici, comorbidităților și a biomarkerilor. De exemplu, episodul depresiv major nu depășește în diagnosticare 0,28. Metafora inorogului este plastică:

„Un prim pas îl constituie un diagnostic fiabil (dat în măsura în care, aflați în fața aceluiași pacient, doi medici pun un diagnostic identic). Lipsa lui face imposibil orice demers de înțelegere a cauzelor bolii și deschide poarta utilizării unor patologii istoric tranzitorii cum ar fi fuga patologică sau tulburarea de personalitate multiplă, cu un răsunet fulminant și cu succes uriaș în populație. Acestea cad însă rapid în uitare, fiind comparabile cu un inorog: toată lumea știe ce este, dar problema e că nu există.” (p. 10)

Pentru practicieni, realizarea, după eforturi susținute, a ceea ce se numește Diagnostic and Statistical Manual – DSM-IIIa simplificat lucrurile. Conceptul de boală este înlocuit cu cel de tulburarea mintală. În 2022 apare DSM-5-TR Distres.

„Astfel, ceea ce la mijlocul secolului trecut părea o extravaganță nerealistă, chiar nocivă, a devenit normalitatea prin care un plan terapeutic se construiește în echipă, luând în considerare opiniile pacientului și, pe cât posibil, în afara spitalului.” (p.15)

Altă problemă ar fi „psihiatrizarea excesivă”, o formă de abuz cu efecte incalculabile, cauza fiind în esență ignorarea rolului firesc pe care suferința îl joacă în viața fiecărui individ. Nu te poți feri de suferință, nici nu poți fi ferit de durere, la modul absolut. Suferința trebuie acceptată ca făcând parte din ecuația existenței umane.

Durere, dizabilitate, diagnostic discreționar, finanțare insuficientă, lupta cu prejudecățile și cu abuzurile, toate m-au dus cu gândul la un personaj din romanul Jane Eyre (1847) scris de Charlotte Brontë. Un întreg etaj al castelului era învăluit în mister – o femeie care-și pierduse mințile și care trebuia păzită cu strășnicie se dovedește capabilă de fapte de o mare violență. M-am gândit adesea, revenind din diverse motive la acest roman, ce diagnostic ar fi primit astăzi prima doamnă Rochester. Singurul tratament eficient al vremii era izolarea totală, pe toată durata vieții:

„În 1817, un membru al Camerei Comunelor a Parlamentului Regatului Unit spunea că, atunci când cineva are un bolnav psihic în familie, singura soluție este să sape o groapă nu atât de înaltă încât persoana să poată sta în picioare, cu un grilaj care să o împiedice să evadeze și prin care să i se dea de mâncare. Și asta până la moarte. (Shorter, 1998) Câtă vreme majoritatea populației trăia în mediul rural, în comunități relativ reduse și sudate, găsirea unui loc și uneori a unui rost pentru bolnavul psihic era posibilă.” (p. 12)

Am tresărit, în capitolul următor, semnat de Cătălina Dumitrescu, la invocarea lui Oliver Sacks, medic neurolog și autor de cărți la care avem azi acces, Toate sunt la locul lor – primele iubiri, ultimele povești. Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician și psihoterapeut, iar titlul ales pentru intervenție este Sănătatea emoțională pe înțelesul tuturor.

Impresionantă și deloc rară în cazuistică este povestea medicului care, la 44 de ani, solicită din proprie inițiativă psihoterapie, după ce un timp îndelungat se luptase singur cu depresia. În copilărie este abuzat fizic și emoțional de ambii părinți – „ești un bou”, „nu vei reuși să faci nimic în viață”. Se adaugă nedreptatea („tu ești mic, nu știi nimic”), teama de abandon („dacă nu vii acum, te las aici”), umilirea („cine te crezi?”). Nici școala n-a fost mai blândă. Societatea în ansamblu funcționează pe niște tipare care favorizează traumele. E important să ceri ajutor de specialitate, fiindcă așa nu se pierde timp prețios pentru vindecare:

„Ducem cu noi o moștenire a comportamentelor sociale de abuz psihologic și lipsă de empatie. A rupe acest lanț transgenerațional înseamnă a admite ce probleme emoționale avem și a cere îndrumare și ajutor de specialitate. Or noi avem o mare dificultate în a accepta că nu suntem bine, că facem greșeli.” (p. 45)

Intervenția pe care Daniel David o alege pentru acest volum colectiv are bază statistică – Un scurt sinopsis al sănătății și tulburărilor psihice în România. Implicații pentru pandemie și dincolo de aceasta. Daniel David este psiholog practician și profesor de științe cognitive la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Profilul psihocultural al României și al SUA, în analiză comparativă pe baza datelor lui Hofstede (p. 59), arată câteva diferențe majore de abordare a situațiilor de risc, dar și a provocărilor mărunte, cotidiene.

Mentalitatea colectivistă, predominantă la noi, nu încurajează diferențierea, funcționând după modelul familiei extinse. Nevoile individului se confundă cu cele ale grupului. Se remarcă o cultură de tip feminin, încurajând consensul și armonia, mai curând decât competitivitatea și asertivitatea, specifice profilului cultural de tip masculin. Scorul de țară la indicatorul evitarea incertitudinii este uriaș, 90 pe o scală de la 0-100. Acest indicator se referă la teama de situații noi și la tendința de cantonare în prezent, cu dezvoltarea de mecanisme defensive. În privința relației dintre pedepse și recompense, se observă o tendință spre stilul represiv – vânarea greșelilor și aplicarea pedepselor, mai curând decât a recompenselor. Sună cunoscut, din păcate.

Câteva lucruri despre „îngrijorarea sănătoasă” și exerciții utile în perioadele de izolare, când se accentuează anxietatea, apar în partea a doua a articolului:

„dacă ne vin în minte teme de îngrijorare (ex. contaminare, boală, moarte etc.), să le notăm, dar să le analizăm rațional doar într-un interval prestabilit de noi, fără a le lăsa să ne macine oricând.” (p. 75)

Ioana Scoruș este psiholog, psihanalist și scriitor. Am citit cu mare interes Aventuri în Țara lui Strolyx, o carte despre ce sunt emoțiile scrisă special pentru cei de vârste mici. Freud Museum și, recent, romanul Ignoranța reprezintă, dincolo de ficțiune, tot un tip de proză din care înțelegi, ca cititor exersat, ce înseamnă acomodarea cu propriul sine și cu zona imprevizibilă a ființei, interioritatea cu stări labirintice și intersecții afective.

Materialul inclus în acest volum se intitulează Psihologie și psihologi, psihiatrie și psihiatri. Fiecare subtitlu al materialului sintetizează problemele unei societăți în derivă, definită de Sfârșitul competenței, sintagma lui Tom Nichols:

Cum se vede dezechilibrul psihic din cabinetul unui psihanalist

Parentingul sau iluzia perfecțiunii parentale. Năvala psihologiei în viața publică

Caracteristici și caracterizări ale mentalului românesc

Câteva observații se referă la „literatura fericirii”, promovată agresiv. Cărțile care pretind că oferă rețete de succes în câțiva pași vehiculează o serie de stereotipii lingvistice și cognitive de-a dreptul periculoase – ți se spune, în special prin social media, ceea ce vrei să auzi, mai ales că există „un timp de calitate petrecut împreună cu familia”, garanție a comunicării ideale. Doar că acest timp, ca să fie cu adevărat de folos apropierii, atrage atenția Ioana Scoruș, ar trebui să contribuie la formarea gândirii critice, la structurarea unui sistem de valori, la creșterea firească a stimei de sine, în urma experiențelor proprii și a formării capacității de reflecție:

„Ce nu ne spune parentingul este că acel copil crescut cu cursuri de parenting va deveni, ca adult, la fel ca părintele său, adică un străin perfect, ce va perpetua modelul pe care însuși părintele iubitor i l-a aplicat. Un model care-i va scoate viitoarea odraslă în afara relației părinte-copil, așa cum și el a fost scos din relația cu propriul părinte, cel din urmă dezvoltând, în schimb, o relație cu parentingul, în numele binelui din iubirea pentru copilul său. Iar decontul, la vama iluziilor, costă enorm.” (p. 97)

Prin intervențiile sale publice, la fel ca în acest articol, autoarea atrage atenția asupra scăderii calității sistemului de învățământ, cauza inflației de pseudospecialiști, dar și a manipulării facile a unui segment de populație activă și presupus civilizată. Tehnologia nu vine în sprijinul educării copiilor, dimpotrivă, îi aruncă într-o zonă a alienării. Infantilizarea adulților este un alt fenomen.

„Nucleul patologiei narcisiste aici rezidă, în părintele care nu a avut capacitatea de a fi suficient de în contact cu nevoile copilului, reacțiile lui la aceste nevoi fiind nesatisfăcătoare, lăsând în urmă un deficit major. Toată viața lui, narcisistul va căuta, inconștient, să umple golul, să suplinească deficitul. Din nefericire, nu reușește altceva decât să-l hrănească. În trama umplerii acestui deficit, românul vrea să aibă, nu să fie, cu atât mai puțin să devină. Pentru a deveni este necesar ca mai întâi să fii. Așa încât românul acumulează: bani, locuințe, îmbrăcăminte, hrană, orice. Acum sau niciodată. Pentru român mâine aproape că nu există, totul se petrece în clipa de față, acum, în acest moment. Chiar dacă nu are nevoie, românul vrea să aibă. Cu atât mai mult cu cât obține și un discount. Ne lăsăm păcăliți tocmai pentru că în interiorul nostru suntem locuiți de un copil cu nevoi speciale, ușor de amăgit. Iar nevoia de a avea în detrimentul celei de a fi este, printre altele, o consecință a societăților aflate sub dictatură, dictatură care reușește să suprime valorile morale, lăsând loc doar celor materiale. Efemerului. Nimicului. Rezultatul este omul nou, omul regresat sau incapabil să crească. Un copil foarte mic locuind într-un adult.” (pp. 102-103)

Un cort alb la malul unei mări negre este istoria spusă de Eugen Hriscu, medic psihiatru și psihoterapeut. Valoroasă este, mai întâi, experiența de la ALIAT, organizație înființată în 1993 de către o parte dintre medicii de la Spitalul Obregia. Eugen Hriscu face o pledoarie pentru prevenție, misiune imposibilă, uneori, în confruntarea cu autoritățile. Versurile din Dan Sociu au un miez de adevăr pe care îl recunoaștem ușor atunci când oamenii s-au resemnat cu o anumită realitate – neputința, pierderea de timp, lipsa de sens, efortul de convinge pe cineva care se dovedește de neconvins:

„În astfel de momente de rătăcire printre absurditățile patriei, îmi vin în minte versuri dintr-o poezie scrisă de Dan Sociu în volumul Cântece excesive (2005). Le port cu mine din clipa când le-am auzit pentru prima oară: În timp ce mă cert cu o proastă de funcționară/ revoluția rave se naște și moare/ undeva/ departe de mine.” (p. 108)

Nu este deloc simplu să cobori printre oameni care au probleme cu alcoolul sau cu alte substanțe ce dau adicție. Experiența relatată de Eugen Hriscu pare desprinsă dintr-un film cu acțiune tensionată. Un bărbat reacționează violent față de un moment artistic, folosit terapeutic, pe plaja de la Vamă. Zeci de minute omul își urlă furia în fața unui medic voluntar. Treptat, nivelul de furie a început să scadă și bărbatul și-a recăpăta tonul normal. Fusese părăsit de soție și era depresiv. Ostilitatea este acceptată ca reacție la suferință, dar asemenea momente sunt atât de puternice, încât greu se poate face diferența dintre o criză tranzitorie și un episod ireversibil.

„Prin aburii alcoolului, un bărbat spre 40 de ani a venit spre cort extrem de supărat. Colegul cu care a intrat în dialog mai întâi s-a declarat depășit, și atunci am intervenit eu. Timp de mai bine de o oră, omul acela a urlat, la mai puțin de jumătate de metru de fața mea, niște lucruri nu foarte neinteligibile despre ritualuri păgâne și o națiune creștină. Nu mai avusesem niciodată până atunci și nici de atunci nu am mai avut experiența unei furii atât de mari direcționate spre mine. Era ca un val uriaș de ură care se ridicase în fața mea și care nu dădea înapoi.” (p. 124)

Scurtă istorie a unei psihiatrii se intitulează articolul semnat de Vlad Stroescu, medic psihiatru și scriitor. De învățat, în general, ar fi lecția suferinței accentuate de nepăsarea celor din jur, pacienții ignorați de sistemul de sănătate și de semenii lor. Un prim efort pe care îl fac specialiștii este să atragă atenția asupra nevoilor pacientului cronic – o bună calitate a vieții, în punctul ei final, la fel cum se întâmplă în medicina paliativă, este semn de civilizare.

„Când te întâlnești cu un om nebun, ce te sperie în primul rând e propria ta reacție dis-empatică, ecoul neputinței tale de a te pune în locul lui. Umpli repede acest gol cu scenarii rele, paranoide, și fugi sau te aperi, în fond de nimic și degeaba. Violența în boala psihică e mult mai rară decât se crede, și e cu mult mai rar absurdă, provocată, neinteligibilă.” (p.133)

Ca bun povestitor, Vlad Stroescu evocă un episod semnificativ de care nu este legat personal (ca în cel al doamnei C., vecina pe care o îngrijește), dar care a reprezentat un impuls în deschiderea către eroismul anonim, cotidian, al luptei duse de bolnavi și de aparținători. La Conferința Națională de Alzheimer din 2019, o arhitectă, Mihaela Șchiopu, a vorbit despre Poveștile unui scaun sau felul în care se micșorează spațiul în jurul unui bolnav cu demență Alzheimer. Dincolo de diagnostic se află cuvintele și amintirile, calea prin care iubirea umple un spațiu.

„Dar ce contează în povestea unui om? Poveștile noastre sunt destinate uitării, dar uneori rămâne câte un detaliu definitoriu, ce supraviețuiește mult după ce toate lucrurile care ne frământă atât de mult zi de zi vor fi dispărut din amintirea oricui și nu vor mai mai fi avut nicio consecință asupra nimănui.” (p. 145)

Cei care aleg această profesie, spune Vlad Stroescu nu se gândesc, în general la suferință, se gândesc, ca orice medic, să salveze oamenii. Poveștile au și ele această putere salvatoare:

„De mulți ani am impulsul de a scrie, și biblioteca foarte mare din micul apartament în care am copilărit, cărțile în care părinții mei și-au găsit scăparea când nu era nicio lumină în jur, mă bântuie și azi. E însă un impuls van. Nu am dreptul să povestesc mai departe niciuna dintre poveștile pe care le-am aflat (chiar și fragmentele relatate mai sus sunt modificate, anonimizate, recompus, însă ele sunt peste tot în jur). Mă uimește doar că suntem atât de orbi la ele. Pentru că, dacă am deschide ochii, am vedea că nu suntem singuri. Și poate că asta vreau să spun eu, cel care habar nu are cine e. Că sunt asemenea dumitale. Nu sunt de altă parte a baricadei, nici a halatului, nici a biroului, nici a tratatului de semiologie psihiatrică. Sunt un traducător al suferinței. A ta, a mea, a noastră.” (pp.147-148)

Recunosc că m-am apropiat de cartea asta, familiarizată fiind cu scrisul a trei dintre autori, cu gândul să găsesc o explicație pentru nivelul crescut de agresivitate din jurul nostru. E bine de știut cum să reacționezi când te confrunți aparent inexplicabil cu reacții exagerate din categoria celor mai ostile. Înțelegând oare că omului din fața ta i s-a întâmplat ceva de curând, este sub imperiul unei emoții (sau substanțe), iar la tine s-a umplut paharul – asta în cazul fericit în care agresivitatea fizică și verbală nu este un simpom al unei patologii psihiatrice instalate, de care nu ești prevenit și în fața căreia nu știi ce reacții să ai. În asemenea situații (de care n-am fost ferită), mi-ar fi plăcut să fi găsit la timp acel cort alb de la malul unei mări negre. Aș fi știut că există momente în care se poate negocia și că ceea ce se vede, dincolo de furie, este durere. Oricum, la agresivitate nu se răspunde cu agresivitate. Uneori, un moment de criză foarte intens se consumă de la sine. Alteori, nu.

În titlul volumului se face o substituire deloc întâmplătoare de termeni, în loc de „cap”, din expresia uzuală „a fi sănătos la cap”, apare cuvântul „minte”, ceea ce face ca răspunsul la întrebare (Suntem sănătoși la minte?) să vină după un moment de gândire sau, și mai bine, după lectură. Impecabil este scrisă cartea asta, urmând turnura narativă. N-aș zice că e chiar ca un roman, dar, din când în când, prin talentul autorilor, se apropie.

RADU TEODORESCU a absolvit Facultatea de Medicină Generală din București, unde s-a și specializat în psihiatrie. Între 1991 și 1994 și-a făcut formarea în psihoterapie comportamental-cognitivă la Universitatea Paris V „René Descartes“. A fost bursier New Europe College (NEC) între 1995 și 1999. În anul 2002 a obținut titlul de doctor în științe medicale la Facultatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș“ din Timișoara. Cu sprijinul NEC, a pus bazele studierii terapiilor comportamental-cognitive în Romania. A publicat articole și a editat cărți de psihiatrie și sănătate mintală. Este membru al Association Française de Thérapie Comportementale et Cognitive și membru internațional al American Psychiatric Association. Face parte din bordul editorial al The Journal of Nervous and Mental Disease.

CĂTĂLINA DUMITRESCU este psiholog clinician și psihoterapeut cu formare în psihoterapia cognitiv- comportamentală. Are un doctorat în științe psihologice. A lucrat cu copii cu nevoi speciale și din medii defavorizate și cu persoane aflate în cămine pentru bătrâni. Timp de zece ani a lucrat ca psiholog clinician într- un spital, unde a avut grijă de starea psihică a pacienților cu afecțiuni oncologice. A organizat și susținut grupuri de sprijin pentru persoanele diagnosticate cu cancer. A coordonat timp de șapte ani proiectul „Școala Părinților“, menit să ofere informații de specialitate și sprijin viitorilor părinți. A participat, împreună cu echipa de neurochirurgi condusă de doctorul Dan Șuiaga, la operații de tip awake brain surgery. În prezent locuiește în Belgia, unde, de doi ani, lucrează ca psihoterapeut. Scrie articole pentru Dilema veche.

DANIEL DAVID este psiholog practician și supervizor, profesor și cercetător în psihologie și psihoterapie. Este profesor de științe cognitive (clinice) la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, profesor asociat la Icahn School of Medicine at Mount Sinai și directorul pentru cercetare al Albert Ellis Institute, SUA. Din 2016 este președintele Asociației Psihologilor din România, iar din 2020 – rectorul Universității Babeș-Bolyai. În 2019 și 2020 a fost inclus între cei mai citați 2% oameni de știință ai lumii (în sistemul Scopus), iar din 2022 este membru al Academiei Europene (Academia Europaea).

IOANA SCORUȘ este psiholog, psihanalist cu practică privată și scriitor. Are la bază un program formativ în psihanaliză de 12 ani și o practică privată de 16 ani. A semnat rubrica „Cititorincul“ din suplimentul literar LA&I și numeroase articole și cronici în revistele Dilema veche, România literară, Convorbiri literare, Apostrof, Timpul, Orizont etc. În prezent semnează rubrica „psiho“ din revista Viața românească. Pe lângă un volum de dialoguri cu șapte psihanaliști care au practicat psihanaliza în România în clandestinitate, înainte de 1989 (Paradoxurile psihanalizei în România, 2007), Ioana Scoruș a publicat versuri (Iubiri imperfecte, 2004), romane (Povestea unei sinucideri, 2006; Un an din viața Liubei B., 2017; Freud Museum, 2019; Ignoranță, 2022), un volum de convorbiri cu Ion Vianu (În definitiv, 2018) și Aventuri în Ţara lui Strolyx: Prima mea carte despre emoții (Humanitas Junior, 2020), cea dintâi carte pentru copii a autoarei. Textele ei se regăsesc și în volumele colective Cazuri clinice de psihiatrie (2011) și De taină (2020).

EUGEN HRISCU a urmat studii medicale la Iași, în anul 2001, și este medic psihiatru și psihoterapeut în cadrul Clinicii ALIAT din București. Pe lângă lucrul direct cu pacienții în sesiuni individuale sau de grup, experiența sa include dezvoltarea de servicii noi și inovative în prevenirea și tratarea dependențelor de substanțe, atât sub forma de centre de tratament, cât și a unor intervenții online și în stradă. Publică, mai ales online, pe subiectul necesității reformei sistemului psihiatric românesc și consideră că marile aziluri psihiatrice ar trebui închise deoarece locul lor este în paginile cărților de istorie a medicinei.

VLAD STROESCU s-a născut în 1979 și este medic psihiatru. Practică psihiatria din anul 2004. Fost medic rezident al Spitalului Obregia, a urmat un stagiu de psihiatrie de urgență în Franța, la Metz, apoi s-a întors în țară, unde, în ultimul deceniu, a continuat să profeseze cu devotament și vocație. Scrie texte despre sănătatea mintală și despre orice lucru care are legătură cu ea, menținând o rubrică regulată în publicația Viața medicală. Este colaborator al revistelor Dilema veche și Decât o revistă, dar publică și în alte locuri deschise acestui dialog delicat și necesar. Deoarece uneori scrie ficțiune, a colaborat în trecut cu Revista de povestiri, și a publicat recent o carte pentru copii, Povești somnifere, apărută la Humanitas Junior.

Suntem sănătoși la minte? Despre sănătatea psihică în România de Radu Teodorescu, Cătălina Dumitrescu, Daniel David, Ioana Scoruș, Eugen Hriscu, Vlad Stroescu