Despre cum să nu cazi pradă iluziilor

Orice schimbare de regim politic implică și profunde schimbări sociale, schimbări care nu se văd instantaneu, iar efectele acestora sunt suportate de generații întregi. Revoluția Franceză n-a provocat schimbarea unui regim politic, ci schimbarea relațiilor internaționale, a felului cum se face politică de către marile puteri ale lumii, introducerea unor termeni juridici noi, conceptul de cetățean și cel de „drepturi cetățenești”. Acestea sunt doar câteva din consecințele Revoluției Franceze, dar să nu uităm că statul francez a fost zguduit din temelii, societatea franceză a trecut printr-o perioadă cu foarte multe evenimente politice, sociale și economice, nu toate dintre cele mai faste. Au fost multe momente de cumpănă, au căzut capete încoronate (la propriu), nobilii și-au pierdut privilegiile, iar clasa muncitoare începe să-și facă simțită prezența din ce în ce mai mult. Nu trebuie să fii un fin cunoscător al istoriei Franței ca să înțelegi profunzimea transformărilor socio-politice provocate de Revoluția Franceză, după cum nu trebuie să citești nu știu câte tomuri de istorie ca să înțelegi relația dintre schimbarea conducătorului unui stat și bunăstarea poporului.

Iluzii pierdute, filmul lui Xavier Giannoli, cu șapte premii César este despre toate acestea, dar înainte de orice este despre oameni. Cât de mult înțeleg oamenii simpli din schimbările inițiate de oamenii politici, cum ar trebui să se poziționeze ei în raport cu aceste schimbări politice și multe altele. Realismul balzacian este conservat întocmai la nivel de scenariu, astfel încât viteza cu care se succed evenimentele și, mai ales, se transformă oamenii (din victime în victorioși și invers) îl determină pe spectator să nu-și pună problema lungimii filmului în sine. Focalizarea aproape exclusivă pe Lucien Chardon/Lucien de Rubempré, chiar dacă vocea narativă îi aparține lui Nathan d’Anastazio imprimă succesiuni de evenimente nota de fatalism care justifică eșecul final al lui Lucien. Victimă a propriilor iluzii, Lucien încearcă, pe de o parte să înțeleagă lumea din care vrea să facă parte, iar pe de altă parte încearcă să-și asume din mers rolul trișorului, rol care i se dovedește fatal. Cacealmaua și jocul la două capete nu se potrivesc nicicum cu firea lui de poet profund rănit din dragoste. Relațiile dintre el și Louise, respectiv Coralie sunt pe cât de diferite, pe atât de complementare. Lucien are nevoie de ambele femei în viața lui, pentru că ele îl țin „captiv” în cele două lumi care aparent n-au nimic în comun, nici măcar seturile de valori după care se ghidează zi de zi. În fapt, este vorba de clasica antiteză dintre două clase sociale, bogații și săracii, sau nobilii și cei din clasele inferioare. Lucien învață regulile după care se ghidează cele două lumi, și le însușește la perfecție, dar, fatalitate, dragostea îi joacă feste, astfel încât în final este exclus de la masa bogaților.

Filmul lui Xavier Giannoli este interesant și pentru felul cum aduce în prim-plan transformările socio-politice, care nu mai au doar rol de pretext pentru povestea de dragoste, ci sunt supuse unei fine analize, cu ajutorul camerei de filmat și a montajului. Lumi foarte diferite, relații complexe, legături deloc întâmplătoare între cei aflați la putere, despre toate acestea afli deodată cu Lucien. Nathan, martorul din umbră și cel care duce povestea mai departe, nu este nici inocent, nici neimplicat, dar are un mare avantaj față de Lucien: nu este îndrăgostit, deci n-are de ce să-și facă iluzii.

Malaxorul transformărilor sociale este epicentrul unei lumi aflată în plină dezvoltare: lumea jurnalismului. Lucien ajunge ziarist, ca și Nathan de altfel, și din această postură învață care este diferența dintre scriitor și jurnalist. Pe de altă parte, Xavier Giannoli, cu ajutorul lui Balzac, introduce în discuție și rolul criticului, a celui care validează opera literară, care o face cunoscută și citită de cât mai mulți oameni. Este interesant că regizorul a ales să facă acest film într-o epocă în care mass-media are supremația, ea este cea care contribuie decisiv la căderea unor imperii economice sau a unor personalități publice. Ideea că nu există critică imparțială nu este nouă, după cum se vede, după cum nu este nimic nou sub soare nici în ceea ce privește asocierea poziției critice cu un set de valori politice specific. Trăim vremuri în care sintagme ca political correctness, cancel culture și ideologie (de stânga sau de dreapta) țin prima pagină a ziarelor și stau la baza știrilor din prime time ale marilor televiziuni. O întoarcere la originea fenomenului, fie și prin intermediul operei lui Balzac, nu este numai binevenită, cât și utilă celor care iau de bună orice informație pusă în circulație. Din acest punct de vedere, rolurile lui Lucien, Nathan, Dauriat, baronului du Châtelet, Finot devin esențiale în economia filmului. Pentru fiecare în parte, Giannoli a găsit actori pe măsură, care au dat note distinctive și personalitatea cuvenită. Jungla micilor jurnale, care vor fi interzise tocmai pentru că nu se mai putea face diferența între realitate și închipuire este oglinda degringoladei care domnea în societatea anilor din preajma Revoluției Franceze. Singali este un rol aparte, pe cât de bine construit, pe atât de revelator pentru cei care nu știu cum e în lumea artiștilor. Nimic nou sub Soare, căci și astăzi la Scala artiștii sunt huiduiți, e drept că nu neapărat din motivele invocate în Iluzii pierdute; pe de altă parte, știm cu toții cazuri de artiști care caută cu orice preț să se pună bine cu critica, după cum se cunosc foarte bine criticii „vânduți”, care ar face orice pentru a discredita un artist sau altul, totul în numele unui mercantilism lipsit de orice scrupul.

Iluzii pierdute este filmul verii, sau unul din filmele acestei veri pentru cinefilii români. De văzut, de revăzut, căci dincolo de subiectul în sine, veți descoperi o distribuție foarte bine gândită, actori tineri care se remarcă prin finețea construcției de rol și actori consacrați care-și reconfirmă statutul de profesioniști de top ai marelui ecran.