Memoriile-mărturii

Limba română este una dintre limbile moderne cele mai expresive, ceea ce se poate constata cu ușurință prin simpla observare a lexicului de bază, dar și a celui extins, definițiile multora dintre cuvintele cuprinse în dicționarul explicativ al limbii române având cel puțin două, adeseori chiar trei sensuri diferite. Bogăția lexicală a limbii noastre îi permite vorbitorului să transmită mesajul într-un mod cât mai explicit, iar atunci când se dorește înțelegerea trăirilor afective de orice fel, multiplele sensuri ale unor cuvinte permit noi și noi nuanțări. În ultimii treizeci de ani rafturile librăriilor s-au îmbogățit cu numeroase volume grupate sub numele generic de „jurnale, memorii”. La o simplă parcurgere a dicționarelor enciclopedice sau a istoriei literaturii aflăm că această „specie” a genului epic s-a bucurat de un interes deosebit din partea cititorilor încă din antichitate. Ce i-a determinat pe autori să șteargă linia de demarcație (adeseori fragilă) dintre viața publică și cea privată prin publicarea propriilor jurnale sau memorii, dar și ce îi determină pe cititori să citească astfel de volume sunt întrebări pertinente într-o societate bulversată de noile tehnici mass-media, în care persoanele publice suportă presiunile din ce în ce mai greu de controlat datorate expunerii (voite sau nu) a propriei vieți intime. Este un loc comun deja faptul că orice tip de volum tipărit are o doză de subiectivism (mai mare sau mai mică, dar care nu poate fi eliminată complet), cu atât mai mult memoriile, jurnalele sau istoriile personale. Românii au un apetit deosebit pentru acest gen de „istorii” personale, dovadă numărul mare de cărți care subscriu acestui gen publicate de majoritatea editurilor din țara noastră. Mecanismele psihologice și sociologice ale plăcerii de a afla cât mai multe despre celălalt sunt atât de complexe și interesante, încât necesită o abordare separată. Totodată cititorul este pus într-o situație dificilă: cum alege/selectează de pe rafturile librăriilor jurnalele/memoriile/istoriile personale/cronicile, mai ales că editurile investesc multă creativitate și elaborează adevărate politici de marketing pentru realizarea coperților, astfel că tentația de a cumpăra o carte după cât bine econstruită e coperta e din ce în ce mai greu de controlat. Revenind la problema noastră, o soluție la îndemână este să alegi prin raportarea la cele patru sensuri ale verbului a mărturisi, așa cum le regăsim în dicționarul explicativ al limbii române. Memoriile, cronicile de familie pot reprezenta „probe”/dovezi necesare pentru a te lămuri asupra unui subiect, pentru a face trecerea de la istoria oficială la cea neoficială, dar dacă ai nevoie de „mărturia” cuiva pentru a ți se confirma propria ta teorie sau doar pentru a înțelege un anumit eveniment/proces, apelezi la alt gen de memorii și jurnale. În contextul contemporan, acest gen de scrieri sunt preferate de editori datorită, în special, celor două fațete ale acestora pe care cititorul are șansa să le exploreze: memoriile ca mărturii, ca dovadă în susținerea unor acuzații, dar și ca destăinuiri, spovediri/confesiuni care permit autorilor să-și asimileze trecutul adeseori dureros, traumatizant. Astfel se explică numeroasele volume de jurnale de război ale unor foști combatanți din cele două conflagrații mondiale, dar și jurnalele civililor – vinovații fără vină – obligați să găsească soluții de supraviețuire și să se adapteze în noile contexte geo-politice, adeseori extrem de complicate datorită deciziilor arbitrare luate la „masa verde” de către liderii politici care nu au ținut cont de realitatea etnică, religioasă, culturală locală. Războiul rece și noile realități geo-politice postbelice au generat noi modalități de a-ți submina adversarul, iar terorismul reprezintă un concept definitoriu pentru perioada postbelică, la fel ca dualismul democrație-comunism.

Deosebit de interesante sunt memoriile și jurnalele persoanelor „civile”, care ne permit să înțelegem conexiunile complexe dintre istoria oficială și cea neoficială, modul cum se reflectă tratatele, acordurile, ultimaturile date sau semnate în viața de zi cu zi a unui om obișnuit. Cu atât mai interesante se dovedesc mărturiile unor copii sau adolescenți, chiar dacă acestea sunt publicate la vârsta maturității. În acest sens ne-au atras atenția memoriile publicate de către două edituri consacrate din România – Corint și Tracus Arte. Deși volumul tipărit sub auspiciile Tracus Arte este mai recent – 2018 – preferăm abordarea cronologică din mai multe motive: memoriile lui Tyl von Randow – Praf roșu peste Shanghai: Memorii Shanghai – Noua Zeelandă 1937 – 1954 ne readuc în prim plan al doilea război mondial văzut prin ochii unui copil german care s-a născut și locuiește în Orientul Îndepărtat datorită tatălui său, diplomat în cadrul mai multor consulate germane din această zonă. Citind volumul, este imposibil să nu remarci sensibilitatea deosebită, inocența copilului obligat să se maturizeze brusc, incapacitatea adulților din jur de a-i da răspunsuri cu privire la constrângerile pe care sunt obligați să le suporte cu toții doar pentru că sunt germani, care nu mai au pentru ce să se întoarcă în Germania și care nu au avut nici un fel de contact cu nazismul, dar sunt considerați vinovați pentru genocidele lui Hitler:

„Sunt unele lucruri care vin deodată cu viitorul, care, dacă ai fi știut de ele, nu te-ai fi dus niciodată în acele locuri. Dacă am mers acolo arată faptul că n-aveam de unde să știm și că voiam așa de mult să ajungem acolo, încât am fi închis oricum ochii pentru anumite lucruri.” (Tyl von Randow…, p. 220)

Shanghaiul interbelic era mult mai cosmopolit decât ne-am fi închipuit noi, cei de astăzi, dovadă amănuntele regăsite în memoriile lui Tyl von Randow, care sunt completate de numeroase fotocopii ale unor documente, fotografii de epocă, din care transpare evoluția de la o copilărie aparent normală, cu nimic deosebită față de cea a oricărui european (chiar dacă la mii de kilometri depărtare), la adolescența zbuciumată datorită nu atât transformărilor interioare cât efectelor deciziilor politice care la strică brusc echilibrul și pacea:

„Ești de o vârstă cu Hannelore, zise mama către Rabe (fratele autorului – n.n.). Când era o fetiță de treisprezece ani, naziștii au închis librăria tatălui ei din Berlin. Ziceau de cărțile sale că reprezintă o amenințare pentru interesele Reich-ului. Au reușit să fugă în Shanghai, unde au deschis o nouă librărie. Patru ani mai târziu l-au luat japonezii și au azvârlit familia în ghetoul Hongkew. Când i-au eliberat americanii, familia Heinemann a făcut iar o librărie, Western Art Gallery, în Weihaiwei Road. Ai fost acolo de multe ori. Apoi au venit comuniștii și au zis că literatura străină este în opoziție cu interesele Poporului și au închis-o; mama și-a tras sufletul și zise: Și după toate acestea, în ziua plecării lor, vin și îl iau. Acel om n-a avut niciodată în viața lui o opinie politică.

-De ce s-a dus tati la închisoare? Zise Rabe.

Întrebarea nu părea s-o surprindă pe mama.

-Din cauza funcției pe care o avea la consulat, tatăl tău a fost însărcinat să se ocupe

de relocarea evreilor din Shanghai, zise ea. Dar nu am auzit niciodată pe cineva să-l vorbească de rău în legătură cu asta.După război a fost reținut de americani pentru ceva total diferit, dar acuzațiile nu au avut niciodată un temei concret și a fost eliberat.

-De la ce?

-De la cea mai aglomerată perioadă din viața sa, râse mama. Între suicidul lui Hitler și Hiroshima, era oficial fără serviciu, dar unii încercau să țină consulatul în viață. Americanii au spus pe urmă că era implicat într-o activitate politică. Dar a reușit să-și facă timp pentru divorțul nostru, să se căsătorească cu Alix înainte să se termine războiul și l-au băgat în tabăra Kiangwan. Până să-l prindă americanii, urma să se nască Didi.

-Mă duc să fac ceai, zise Amah (dădaca copiilor, a doua mamă pentru aceștia, cu un rol cheie în civilizația asiatică , n.n.) și ieși.” (Tyl von Randow…, p. 223 –224)

Deși ajuns la o vârstă respectabilă, autorul – un arhitect consacrat – a simțit nevoia acută de a încheia socotelile cu trecutul, drept pentru care ține să și precizeze acest lucru:

„Aveam paisprezece ani când am obținut viza de ieșire și am plecat din China. Cred că au păstrat viza la punctul de control; nu țin minte cum arăta. Oricum, și-a făcut treaba, ne-a permis să traversăm podul și să ieșim din țară. A durat mai puțin de un minut. Dar mi-a luat mai mult de cincizeci de ani ca să realizez că acea viză mi-a dat voie să ies din lumea incompletă a adolescenței mele.

Acum câțiva ani am pășit din nou în acea lume și am scos-o la lumină. Când am făcut asta, am găsit-o așa cum am lăsat-o; vie și sensibilă și în derivă cu povești neterminate. Punându-le pe hârtie, am scris și propria mea viză de ieșire și astfel sper să le las în urmă.” (Tyl von Randow…, p. 326)

Deși mărturia lui Loung Ung ne aduce în prim plan un război civil urmat una dintre cele mai cumplite manifestări ale totalitarismului de tip comunist – dictatura khmerilor roșii – din anii’70 ai secolului XX, memoriile sale, traduse de către Editura Corint, Întâi l-au omorât pe tata: Povestea unei fetițe din Cambodgia, au ca punct de plecare relatarea despre o copilărie normală, într-o familie din Indochina, a cărei viață de zi cu zi aproape că nu diferă de cea a lui Tyl von Randow:

„Suntem o familie numeroasă, nouă cu totul: tati, mami, trei băieți și patru fete. Din fericire, avem un apartament mare în care încăpem cu toții ca lumea. E tip vagon, îngust la intrare și cu camere una după alta până în fund. Avem mai multe camere decât am văzut eu î=n cele mai multe case în care am fost. Cea mai importantă încăpere din casa noastră e livingul, unde de obicei ne adunăm și privim cu toții la televizor. E foarte spațioasă și are tavanul neobișnuit de înalt, pentru mansarda unde dorm cei trei frați ai mei. Un hol mic care dă spre bucătărie desparte camera mamei și a tatei de dormitorul nostru, al fetelor, pe care-l împart cu cele trei surori. Când familia se așază la masa cea mare de mahon, unde fiecare are scaunul lui cu spătar, făcut numai din lemn de tec, dinspre bucătărie vine mireasmă de usturoi și orez, pentru că ventilatorul de tavan din bucătărie merge încontinuu și împrăștie mirosul acesta familiar în toată casa, chiar și la baie. Suntem foarte moderni, în baie avem apă curentă, o cadă de fontă și toaletă la care tragi apa.” (Loung Ung…, p. 24)

Inocența copilului transpare din fiecare amănunt, surprinzătoarele detalii, care îl transpun pe cititor într-o lume diferită de tiparele civilizației europene, dar cu toate acestea, atât de familiară. Reperele unei copilării care se anunța normală sunt brusc distruse de instaurarea unui regim de tip totalitar, pe care cea mai mare parte dintre cambodgieni nu l-au înțeles niciodată, deci cu atât mai surprinzător este numărul uriaș de victime și atrocitățile pe care le-au realizat o minoritate avidă de putere. Acesta este motivul principal pentru care Loung Ung, supraviețuitoare a acestui genocid, care își pierde o bună parte din familie în timpul dictaturii khmerilor roșii, ia decizia să scrie despre acesta, după emigrarea sa în Statele Unite. Atmosfera anilor respectivi este surprinsă foarte bine datorită unei memorii excepționale, dar și a unei inteligențe rafinate, care îi permite să observe comportamente, să identifice mecanismele unor decizii politice care afectează peste noapte o societate întreagă:

„E după amiază și joc șotron cu prietenele mele pe stradă, în fața blocului. De obicei, joia aș fi fost la școală, dar, nu știu din ce motiv, tati ne-a ținut pe toți acasă astăzi. Mă opresc din joc când aud în depărtare uruit de motoare. Toată lumea se oprește deodată, indiferent ce făcea, ca să se uite la camioanele care intră urlând în oraș. Câteva minute mai târziu, apar și camioanele acelea vechi, acoperite cu noroi, care se zgâlțâie și saltă în timp ce înaintează încet prin fața locuinței noastre. Camioanele astea, care cenușii, care negre, care verzi, se clatină într-o parte și-n alta pe cauciucurile lor tocite și îmbătrânite, aruncând noroi, motoarele umplând aerul de fum în timp ce trec mai departe. Pe platforma camioanelor stau în picioare, înghesuiți, niște oameni cu pantaloni lungi, negri, decolorați, cămăși negre cu mâneci lungi, niște brâie roșii strâns legate pe mijloc și broboade roșii legate pe frunte. Ridică pumnii spre cer și strigă. Cei mai mulți sunt tineri, slabi, măslinii, arătând ca țăranii care lucrează la ferma unchiului meu, cu părul unsuros fluturându-le pe umeri.” (Loung Ung…, p. 38)

Drama destrămării familiei este asimilată foarte greu de către copilul obligat să se maturizeze înainte de vreme, în descrierea lui Loung Ung identificându-se foarte multe similitudini cu cea a lui Tyl von Randow. Niciunul dintre ei nu înțelege de ce au loc arestări masive în jurul lor, de ce sunt obligați să facă economii, după care să trăiască din rații. În ambele cazuri, adulții familiei se străduiesc să păstreze aparențele unei vieți normale, astfel încât copiii să nu fie afectați negativ, însă Drama pierderii tatălui va fi pentru Loung Ung un moment de cotitură:

„Când mă trezesc, mă străduiesc să păstrez în minte imaginea tatei, chiar dacă acum ne reluăm viața fără el. Mama se duce la câmp, muncind câte douăsprezece, paisprezece ore pe zi, și o lasă pe Geak acasă cu Chou. Urmați de Geak, șontâcăind după noi, eu și Chou, împreună cu alți copii, muncim în grădină sau facem alte treburi mărunte prin sat. A trecut de-acum mai bine de o lună de când a fost ridicat tata. Mama pare să-și fi revenit și încearcă să se împace cu viața, dar știu bine că n-o să mai văd un zâmbet adevărat pe chipul ei. Uneori, noaptea târziu, mă trezesc suspinele mamei, care plânge pe trepte, încă așteptându-l pe tati. Are trupul cocârjat ca al unei femei bătrâne, stă rezemată de ușorul ușii, cu mâinile încrucișate. Se uită peste câmp, la cărarea pe care venea tati cândva, plânge și tânjește după el.” (Loung Ung…, p. 163)

Dacă mama lui Tyl von Randow reușește cu mari eforturi să obțină actele pentru emigrarea în Noua Zeelandă, împreună cu cei doi copii ai săi, în Cambodgia khmerii roșii nu au permis astfel de „evadări”. Viața locuitorilor supraviețuitori se desfășoară în sate organizate pe principiile lagărelor de concentrare, în care moartea e atât de familiară, încât nimeni nu-și mai plânge morții. Lupta pentru supraviețuire e mult mai importantă, în condițiile unei epuizări fizice și psihice inevitabile:

„Din nou ni se reduc rațiile și mulți se îmbolnăvesc. Burta mi se umflă, la fel și picioarele, în vreme ce oasele mi se văd peste tot. Dimineața simt cum mi se taie răsuflarea doar după drumul scurt pe care-l fac până la orezărie. Am slăbit atât de mult, că simt cum oasele încheieturilor se freacă unul de celălalt, și mă dor toate. Când ajung pe ogorul de orez, tâmplele îmi zvâcnesc și-mi vine greu să mă concentrez la ceea ce am de făcut. La amiază, când luăm masa, efortul de a smulge lipitorile de pe degetele de la picioare înseamnă mult prea mult pentru mine și nu mai am putere, așa că, prea obosită, le las să se hrănească mai departe cu sângele meu și nu le dau jos decât la sfârșitul zilei.” (Loung Ung…, p. 216)

Sfârșitul dictaturii khmerilor roșii îi va permite copilului devenit adult peste noapte să emigreze cu o parte dintre frații săi, dar drama continuă pe teritoriul Thailandei, iar efectele acesteia o vor determina pe Loung Ung să scrie aceste memorii, ca primă parte a unei trilogii, care continuă cu relatarea despre adaptarea în societatea americană. Contactul cu civilizația occidentală o va face să înțeleagă cât de puține lucruri se știau despre ceea ce s-a întâmplat în Cambodgia, și cât de suprarealiste păreau mărturiile supraviețuitorilor, ceea ce o va determina să publice propriile sale memorii, ca parte a propriului proces de vindecare, dar și ca „dovadă” vie a unui regim de tristă amintire.

Pe aceeași linie cu Loung Ung se înscrie relatarea unei alte supraviețuitoare, însă de dată mult mai recentă, a dictaturii unui alt fel de minorități, dar care are același scop, pur politic – Statul Islamic. Editura Polirom a obținut drepturile de autor și a tradus în 2018 volumul-mărturie scris de Nadia Murad și Jenna Krajenski, Eu voi fi ultima: povestea captivității mele și lupta mea împotriva Statului Islamic. Cartea reprezintă o excepție din mai multe puncte de vedere: da, este adevărat! Înainte de toate este o mărturie a ceea ce înseamnă atrocitățile comise de Statul Islamic în ultimii 10 ani, dar totodată este dovada unei realități mult mai complexe decât o crede orice european, în genere, atunci când se face vreo referire la Orientul Mijlociu. Este un loc comun deja asocierea dintre statele Orientului Mijlociu și cultura, civilizația și mai ales religia musulmană. Nadia Murad, cunoscând aceste greșeli comune pe care le fac străinii cu privire la realitatea geo-politică a acestei zone, ține să facă unele precizări încă din primele pagini ale volumului:

„Pământul care ne făcea speciali ne făcea și vulnerabili. Noi, yazidiții, suntem persecutați de secole din pricina religiei noastre și, spre deosebire de majoritatea orașelor și satelor yazidite, Kocho e departe de muntele înalt și îngust Sinjar, care ne adăpostește de generații. Multă vreme am fost obiectul disputelor dintre arabii sunniți și kurzii sunniți din Irak, ni s-a cerut să ne lepădăm de moștenirea yazidită și să adoptăm identitatea kurdă sau arabă. Până în 2013, când drumul dintre Kocho și munte a fost în sfârșit asfaltat, ne lua aproape o oră să mergem cu camioneta noastră albă Datsun pe drumurile prăfuite, prin orașul Sinjar, până la baza muntelui. Am crescut mai aproape de Siria decât de templele noastre cele mai sfinte, mai aproape de străini decât de siguranță.” (Nadia Murad…, p. 15-16)

Spre deosebire de Tyl von Randow și Loung Ung, Nadia Murad ajunge victimă a unui sistem represiv în primii ani ai tinereții, ceea ce se reflectă direct în relatarea sa, mult mai rațională, adeseori autocenzurată (mai ales atunci când rememorează violurile și celelalte agresiuni fizice pe care le-a suportat atât ea, cât și restul femeilor din comunitatea yazidită, vinovată doar pentru simplul fapt că era membră a unei minorități etnice și religioase, care se încăpățâna cu strășnicie să-și păstreze identitatea), cu multe detalii concrete, care sunt utile pentru cei care vor să înțeleagă mecanismele prin care cea mai temută organizație teroristă a ultimilor 20 de ani s-a născut și a evoluat atât de rapid în Orientul Mijlociu. Pe de altă parte, amănuntele despre modul de viață al acestei minorități etnice și religioase sunt necesare în efortul de a înțelege complexitatea geo-politică a zonei și de ce nu a va fi pace prea curând în Orientul Mijlociu:

„Yazidiții au supraviețuit timp de generații unor atacuri care urmăreau să ne elimine, fie omorându-ne, fie forțându-ne să ne convertim, fie pur și simplu alungându-ne de pe pământul nostru și luându-ne tot. Înainte de 2014, puterile din exterior încercaseră să ne distrugă de șaptezeci și trei de ori. Atacurilor împotriva yazidiților le spuneam firman, un cuvânt otoman, înainte să învățăm cuvântul genocid.” ( Nadia Murad…, p. 18)

La fel ca și Tyl von Randow și Loung Ung, Nadia Murad are o educație solidă, care se reflectă direct în relatarea sa. Aceasta selectează informațiile cele mai utile cititorului, astfel încât realitatea zonei să fie cât mai bine înțeleasă:

„Prima școală din Kocho a fost construită în anii 1970, sub conducerea lui Saddam. Nu avea decât cinci clase, iar lecțiile se țineau în arabă, nu în kurdă, și erau profund naționaliste. Programa de stat era limpede în legătură cu cine era important în Irak și ce religie aveau acești oameni. Yazidiții nu existau în cărțile de istorie irakiene pe care le citeam la școală, iar kurzii erau prezentați drept amenințări la adresa statului. Citeam istoria Irakului, desfășurându-se într-o serie de bătălii, în care soldații arabi irakieni erau asmuțiți împotriva tuturor celor care le-ar fi luat țara. Era o istorie sângeroasă, menită să ne facă să ne simțim mândri de țara noastră și de conducătorii puternici care i-au alungat pe coloniștii britanici și l-au detronat pe rege, dar asupra mea avea efectul opus. Mai târziu m-am gândit că acele cărți trebuie să fie unul dintre motivele pentru care vecinii noștri s-au alăturat ISIS sau nu au făcut nimic în timp ce teroriștii atacau yazidiții. Nimeni care fusese la o școală irakiană nu ar fi crezut că meritam să ni se apere religia sau că era ceva rău ori măcar ciudat la un război nesfârșit. Fuseserăm învățați despre violență încă din prima zi de școală.” (Nadia Murad…, p. 41)

Întocmai ca supraviețuitorii Holocaustului, Nadia Murad consideră propriile memorii drept mărturie a ceva de necrezut, de neînchipuit chiar și pentru confrații săi. De aceea autoarea se străduiește să rememoreze evenimente mai mult decât dureroase, acțiunile Statului Islamic cărora le cad victime chiar membrii familiei sale și, în cele din urmă, ea însăși. La fel ca oricare supraviețuitor al unui genocid, oricum s-ar numi acesta, Nadia Murad a ezitat multă vreme să povestească în public cele trăite pe propria sa piele, știind că ceea ce a trăit e de domeniul „suprarealismului”, dar și dintr-o decență/demnitate cultivată secole de-a rândul de comunitatea din care făcea parte la momentul declanșării apocalipsei. Punând accent pe aspectele obiective, concrete ale acţiunilor în care s-a trezit implicată fără voia sa, Nadia Murad încearcă să se detașeze, relatând ca și cum s-ar afla în transă:

„Sute de bărbați au fost duși în spatele școlii în ziua aceea, însă doar câțiva au supraviețuit plutonului de execuție. Fratele meu Saeed a fost împușcat în picior și în umăr și, după ce a căzut, a închis ochii și a încercat să-și potolească inima și respirația. Peste el a căzut un corp. Era al unui bărbat mare și greu, care era și mai solid acum că murise, iar Saeed și-a mușcat limba ca să nu geamă sub greutatea aceea zdrobitoare. Cel puțin corpul lui o să mă ascundă decombatanți, s-a gândit și a închis ochii. Șanțul mirosea a sânge. Lângă el, un alt bărbat care încă nu murise și plângea de durere, rugându-se ca cineva să-l ajute. Saeed a auzit pașii combatanților în timp ce se întorceau în direcția sa. Unul dintre ei a spus: „Câinele ală mai trăiește”, înainte să pornească o nouă rafală asurzitoare de împușcături.” (Nadia Murad…, p. 109-110)

Războaiele postbelice au adus în prim plan noi mijloace și metode prin care taberele implicate au încercat să obțină victoria. Umanitatea nu a învățat lecția celui de al doilea război mondial, chiar dacă în 1946 are loc procesul de la Nürnberg, în cadrul căruia sunt judecați pentru prima oară în istorie criminalii de război. Războiul rece și decolonizarea complică și mai mult realitatea geo-politică a Asiei de Sud-Est, a Africii și a Orientului Mijlociu, fapt de care vor încerca să profite diferite grupuri de interese, persoane sau organizații. Astfel apare și se consolidează terorismul, care se dovedește un dușman foarte greu de învins datorită mijloacelor „neortodoxe” la care apelează pentru a-și atinge scopul. O bună parte din strategiile organizațiilor teroriste au ca țintă distrugerea rapidă a unor comunități civile, prin tot felul de metode, printre care se remarcă violul, metodă extrem de agresivă și subversivă, practicat intensiv:

„Violul era cel mai rău. Ne golea de umanitate și făcea imposibile gândurile de viitor – să ne întoarcem în societatea yazidită, să ne mărităm, să facem copii, să fim fericite. Ne doream să ne ucidă mai degrabă.

ISIS știa cât de devastator era pentru o fată yazidită nemăritată să se convertească la islam și să-și piardă virginitatea și foloseau cele mai rele temeri ale noastre – că liderii noștri religioși și comunitatea nu ne vor mai primi înapoi – împotriva noastră. „Încearcă să scapi, că nu contează”, îmi spunea Hajji Salman. „Chiar dacă ajungi acasă, tatăl sau unchiul tău o să te omoare. Nu mai ești virgină și ești musulmană!” ( Nadia Murad…, p. 164)

Unul din firele roșii ale acelor trei volume de memorii este faptul că în ciuda tentativelor de distrugere a umanității, în ciuda agresivității duse la extrem, a pericolelor aparent insurmontabile, au existat oameni dispuși s-și salveze semenii. Tyl von Randow explică în detaliu cum a fost posibilă evadarea sa din lagărul comunist chinez, Loung Ung detaliază obstacolele survenite, dar și ajutorul uneori neașteptat de care are parte în drumul său spre continentul nord-american. Dilema martorului acuzat că nu a făcut nimic pentru a schimba situația și care se scuză invocând faptul că pericolul era mult prea mare și dorea doar să rămână în viață este abordată și de Nadia Murad:

„În ultimii ani m-am gândit mult la Nasser și la familia lui. Și-au asumat un risc uriaș ajutându-mă. ISIS i-ar fi omorât și poate le-ar fi capturat fetele și le-ar fi înrolat băieții dacă ar fi aflat că adăpostiseră o sabiyya – și ar fi putut să afle foarte ușor. Erau peste tot. Aș vrea ca fiecare ființă umană să acționeze cu același curaj de care a dat dovadă familia lui Nasser.

Totuși, pentru fiecare familie ca a lui Nasser, mai erau mii de alte familii în Irak și Siria care nu făceau nimic sau care aveau un rol activ în genocid. Unele dintre ele trădau fete ca mine care încercau să fugă. Kathrine și Lamia au fost predate de șase ori de oamenii pe care îi abordaseră ca să le ajute, mai întâi în Mosul, apoi în Hamdaniya, și de fiecare dată au fost pedepsite. Un grup de sabaya care au fost duse în Siria au fost vânate prin păpurișul de pe Tigru ca niște criminale fugare după ce un fermier din zonă l-a sunat pe comandantul ISIS ca să-i spună despre câteva sclave care veniseră la el în fugă pe întuneric să-i ceară ajutorul. (Nadia Murad…, p. 228)

Revenirea la normalitate s-a dovedit pentru toți cei trei autori mult mai dificilă decât au crezut, datorită, în primul rând, ruperii iremediabile a legăturilor concrete cu locurile în care s-au născut și au copilărit, a transformării totale a acestor locuri, dar și a procesului extrem de anevoios de asimilare a propriilor traume fizice și, mai ales psihice. Pentru Tyl von Randow și Loung Ung, procesul a fost mai ușor de parcurs datorită vârstei fragede pe care o aveau la momentul în care s-au trezit antrenați într-un război care nu era al lor, dar în care au devenit rapid „vinovații de serviciu”, însă pentru Nadia Murad reperele normalității au fost cu greu reconstruite, pe cu totul alte fundamente de cultură și civilizație. Pentru toți cei trei, scrierea acestor mărturii a reprezentat soluția salvatoare de acceptare și asimilare a trecutului, fără de care nu ar fi putut să aibă vreun viitor.

Praf roșu peste Shangai: Memorii Shangai – Noua Zeelandă: 1937-1954 de Tyl Von Randow