„Mary” de Aris Fioretos

„Viața mea a fost zaț negru și preafericiți pistrui, a fost făcută din ziduri ale inimii, ceruri uriașe, bunăvoință neașteptată. Și o mare confuzie, în fața gândului că va lua sfârșit. Oare de aceea îndurăm, pentru că sperăm că va fi mai bine, mai frumos, mai drept altundeva? Toți tânjesc și vorbesc doar despre asta. Nu știu dacă vreau să mai tânjesc, vreau să pot fi acolo unde sunt.” (pag. 294)

Doar când ajungi la finalul cărții poți desluși cu adevărat frumusețea dureroasă a primelor două pagini. Imaginile de un profund lirism se îmbibă cu o tristețe clară, a cărei apăsare o simți pe tot parcursul cărții, însă abia la sfârșit, când inevitabil te întorci la început, poți desluși limepede toate contururile, sau măcar cea mai mare parte a lor. Înțelegi atunci importanța mirosurilor:

„Nu trebuie să uit mirosurile. Sunt tot felul de miasme. De gunoaie, de alge, de pește putrezit, de tencuială mucegăită. Dar mai ales de sărătură. Spuma mării e purtată de vânt uimitor de departe.” (pag. 9)

Și afli, abia spre sfârșit, a cui înmormântare era cea pomenită în acele pagini de început. Dar nu ai timp pe parcursul lecturii să-ți amintești de misterele pe care acel prim capitol le amintește vag. O dată ce pătrunzi între filele cărții, povestea te absoarbe, apăsătoare și plină de simboluri, fluidă și palpitantă în felul ei auster, în pofida fundalului sumbru și mizer ce începe să se deruleze și în care amintirile pătrund doar pentru a acutiza și mai mult zbuciumul sufletesc. Grecia anilor 70 – tulburări sociale, frământări politice, o societate în fierbere, iar spuma ce se revarsă pe marginea vasului o reprezintă cei care se revoltă și care, o dată prinși și închiși, au o singură șansă de a fi din nou liberi: să-i toarne pe alții mai importanți, semnând declarația de loialitate față de regim, în contra propriilor principii și convingeri. Dar oare mai pot supraviețui principiile și convingerile contrare în cruntele condiții de detenție, în care torturile poartă batjocoritoare denumiri – invitație la ceai sau ceai cu prăjituri? Istoria a demonstrat că da, chiar și în circumstanțe mai înfiorătoare decât cele descrise în romanul de față, însă povestea lui Mary are ceva deosebit, ce nu te poate lăsa nepăsător. Să fie oare pâcla în care îi este învăluit trecutul și din care dezvelește puțin câte puțin, lăsându-te să reconstitui un puzzle complex, plin de taine? Sau sarcina ei, care face și mai îndârjită lupta pentru supraviețuire, în dosul unei impenetrabile tăceri? Ori poate spațiul istoric mai puțin explorat și decorul altminteri fascinant, dacă acolo nu s-ar găsi Închisoarea?

Probabil toate acestea la un loc fac din „Mary” un roman copleșitor, care te face să simți pe buze gustul dulce-acrișor al rodiei, fruct care nu numai că ilustrează atrăgător coperta, dar are și o evidentă încărcătură simbolistică atât în ceea ce privește povestea de dragoste ce i-a marcat eroinei destinul, dar și în ceea ce privește rodul acelei iubiri, care, pe măsură ce trec săptămânile, împrumută chipul feluritelor fructe – mai întâi e cât o prună, apoi cât o piersică și mai apoi ca o rodie. Chiar dacă atmosfera este apăsătoare, cartea se citește cu ușurință, incursiunile în trecut destind cumva ritmul, aducând căldură în spațiul rece și sordid al închisorii. Totuși, nu este o lectură facilă, chiar dacă paginile se succed cu repeziciune. Întrebările persistă pe tot parcursul lecturii, în așteptarea plină de speranță a finalului imprevizibil.

Este uimitor modul în care un scriitor de sex masculin dă glas unui personaj feminin aflat într-o stare inaccesibilă sub aspect fizic și sufletesc bărbatului: graviditatea – miracol, taină, banalitate – accentuează tragismul poveștii pe care ne-o expune Fioretos, o poveste oricum tristă, dezolantă, dar totodată fascinantă. Te transpune mai întâi în celulele întunecoase ale Securității și mai apoi pe insula aspră unde sunt deportați deținuții politic. Și asiști la confesiunea lui Mary, adesea cutremurătoare, uneori melancolică, întrebându-te care va fi deznodământul. Timpul se măsoară în boabe de linte sau de orez, mintea se căznește să țină răul în exterior, păstrând interiorul nealterat, iar capacitatea de a iubi intactă. Pe undeva cineva spune „Trebuie să iubești totul!” și asta încearcă Mary clipă de clipă, printre șobolani și scorpioni, printre gunoaie ce se pot dovedi extrem de utile, acompaniată de zbuciumul crud al valurilor care izbesc stâncile. Însă alegerea pe care trebuie să o facă la un moment dat spulberă aparentul calm și speranțele incredibil de puternice în atare condiții.

„Trebuie să încetezi să iubești totul, Mary. Altfel nu merge.” (pag. 258)

Un nou sfat, contrar în esența sa celui pe care l-a urmat întreaga perioadă de detenție.

Ce va alege Mary și cum se va sfârși confesiunea ei, rămâne să descoperiți citind, lăsând imaginația să lucreze, întorcând pe toate părțile întâmplările, cu uimire și curiozitate. Aris Fioretos a mai scris, printre altele, și romanul „Adevărul despre Sascha Knisch”, pe care îmi doream de ceva timp să îl citesc, doar că nu i-a venit rândul. Totuși, când am început să citesc „Mary”, habar nu aveam că autorul este același, numele lui nu mi se întipărise în minte. Grație acestui roman, l-am reținut pe acest scriitor suedez cu origini grecești, care reușește să plăsmuiască o poveste atât de tulburătoare, inspirată dintr-un context politic real.

Editura: Humanitas Fiction