Marioara Voiculescu. Mareșala teatrului românesc

Cartea Alinei Nelega face parte din seria de biografii romanțată apărute la Polirom. Aparent, publicul vizat direct este cel interesat de teatru, Marioara Voiculescu (1889-1976), actriță și regizoare, reprezentând o figură importantă a scenei românești interbelice. De fapt, cartea este atât de bine scrisă și personajul este atât de convingător, încât cheamă și publicul neavizat către teatru.

Sarah Bernhardt este modelul tinerei actrițe, ce-și dorește să joace repede în spectacolul Dama cu camelii, dar nu la Național, ci la compania particulară a lui Alexandru Davila, din motive justificate de repertoriu și distribuție. Pe Aristizza Romanescu a idolatrizat-o, fiindcă i-a fost profesoară și mentor. Constantin Nottara, Maria Filotti, Marioara Ventura, soții Bulandra, Ion Manolescu, George Vraca, Marietta Sadova sunt nume care apar permanent în gândurile protagonistei, care merge la Capșa și, la fel de ușor, la Paris, conduce automobilul, recită Glossa eminesciană, când îi este greu, sau o vizitează pe regina Maria, acoperind cu prezența ei impetuoasă toate spațiile publice importante ale vremii.

Perspectiva narativă rămâne aproape în totalitate a protagonistei, prin intermediul căreia este zugrăvită lumea artistică, niciodată desprinsă total de realitatea socială și politică – zone, de asemenea, ale teatralității, încurajând schimbarea măștilor și versatilitatea rolurilor.

Deși subiectivă în mare măsură, viziunea naratorială are puternice elemente de obiectivare, datorate unei minuțioase documentări. De exemplu, Teatrul Național este, frecvent, descris în culori sumbre. Instituție închistată, Naționalul trece prin transformări radicale, dând de multe ori impresia că renunță la standardele estetice și morale.

Filmul, noua artă, amenință teatrul. Costurile de producție sunt însă imense, cum imens se anunță și profitul. Marioarei Voiculescu prejudecățile îi sunt străine. Pentru ea, important este să joace – în film, dacă nu se mai poate în teatru, în teatru, dacă nu se mai poate în film. Cu firea ei modernă și vizionară, riscă totul (avere, carieră, propria viață) și reușește să facă mai mult decât și-ar fi putut imagina bărbații din viața ei.

Chiar și când se ceartă, rămâne feminină și, prin urmare, fermecătoare, perfect conștientă de ascendentul pe care-l are asupra celor care-i recunosc talentul:

„Teatrul e o artă fierbinte, care se topește repede, spectacolul moare odată cu căderea cortinei. Pe când filmul ar face-o nemuritoare, generațiile care vin ar putea s-o vadă așa cum era, în plină glorie, tânără și magnetică dar ce te faci că n-o iubește camera, nimic din ce arde ea în scenă nu trece de ecranul […].

Însă orice alegere înseamnă în acelaşi timp o renunțare și nu e în firea ei să se recunoască înfrântă de-asta îi e așa de greu să se hotărască: tot mai speră că o să i se arate marele rol în film, așa cum i s-a întâmplat pe scenă. După cum se vede însă, nu le poate avea pe amândouă, nu poate să facă două lucruri grele în același timp. La drept vorbind, nici nu e prea mândră de filmele alea, spre deosebire de rolurile din teatru care au făcut-o ceea ce este, au modelat-o, i-au adus bucurii și, bineînțeles, bani. Cu filmul n-a făcut decât să piardă banii pe care-i făcea în teatru, să devină certăreață și să se umple de otravă, muncea pe brânci, fără folos. Până la urmă, orice mareşal recunoaște când a pierdut o bătălie, își spune ea, când trebuie să se oprească, să se replieze și să meargă mai departe. Așa o să facă, oricât de greu i-ar veni, acum e hotărâtă. Dar tot n-o să accepte public înfrângerea, trebuia să găsească un țap ispăşitor, iar țapul ăsta bătrân de Popescu era numai bun, mai ales că din pricina lui viața ei devenise un iad. O să se retragă, dar inamicul trebuie să plătească, măcar demnitatea să şi-o salveze.

– Război să fie! declară ea.” (pp. 75-76)

Rămasă fără sprijin, negăsind profesioniști pentru un domeniu aflat la început, actrița gândește cu mintea unui regizor fiecare scenă a unui film care, înainte de a prinde viață pe ecran, se desfășoară în direct, pe propriul platou de filmare – o improvizație de platou. Însă tocmai din improzivație se naște comicul imens al secvenței descrise minuțios, cadru cu cadru. Cățelul actriței scapă din cabină și năvălește în plină filmare, provocând un dezastru. Nervii sunt întinși, Marioara se plânge de lipsa condițiilor, producătorul (și mecena) se plânge, la rându-i, că actrița și-a adus câinele în studio. Pelicula este compromisă, se va filma din nou.

„ – În condițiile astea nu se poate lucra! se oprește ea din mers, s-a săturat să aştepte replica lui Popescu.

Se ține să nu izbucnească, până la urmă talentul are nevoie de control – asta a învăţat-o de la nenea Alecu, iar actriță nu ești numai pe scenă asta a învăţat ea singură.

– Ce condiții, se răstește la ea moșierul, un dezastru! Au venit pompierii să facă ordine după dumneata! I-am trimis pe toți acasă, încă o zi pierdută! Şi asta pentru că marea tragediană și-a adus câinele la filmare, halal!

Frazează cu grijă, încercând să domine situația cu vocea lui puternică, baritonală:

– Sunt foarte dezamăgit, madam, dacă n-ar fi Radovici la mijloc, aş opri acum totul.

– Câinele n-are nicio legătură, şuieră Marioara, jignită. Toate ar merge bine dac-aș avea măcar un operator ca lumea! Aş putea filma în altă locație iar dacă oamenii ar fi plătiți la timp, și nu cu promisiuni și minciuni… e o bătaie de joc!” (p. 71)

În toată nenorocirile, în tot dezastrul, există mereu și o parte bună, de care Marioara Voiculescu profită pentru a merge mai departe. Actrița are o fire tenace, se luptă pentru rolurile ei, face risipă de energie, are soluții inedite pentru situații disperate, gândindu-se la public. Marioara Voiculescu are conștiința propriei vocații. Când preia o trupă de teatru, o și redenumește, Compania Marioara Voiculescu, asumându-și partea birocratică, aparent, o imposibilă responsabilitate. Davila, care îi adresase apelativul de „mareșală”, intuise însă firea practică și talentul de manager al actriței, care încheie neobosită contracte pentru spectacolele destinate publicului larg:

„Ce bine sună! – şi s-a băgat, împreună cu actorii, cu capul înainte în buclucul ăsta. Nu că n-ar mai fi iubit teatrul, dimpotrivă, repeta şi juca în fiecare seară, noaptea învăța rolurile, iar ziua contrasemna contracte cu băncile și verifica registrele contabile, se ocupa de maşinişti, tâmplari şi decoruri, făcea repertoriul, ba mai găsea și timp să sară în Orient-Express și să dea fuga la Paris pentru câteva zile, să vadă noile premiere și să semneze cu Société des Auteurs Dramatiques pentru piesele lui Bataille și Bergman, cei mai jucați dramaturgi la ora aia. Pe urmă, da capo! se îngrijea de traduceri, de montări și regizori, la fiecare reprezentaţie supraveghea să fie bine primit publicul, mai ales presa, pe scurt, conducea armata aia de oameni, care fiecare voia ceva, avea câte o nemulțumire, o plângere sau pur și simplu avea nevoie de atenţie și grijă. Că nu degeaba a botezat-o nenea Alecu mareşala teatrului românesc. Îi plăcea mai mult să i se spună stea sau prinţesă sau divă, dar, enfin, mergea și mareşală, că tot într-un război o ținea. Obişnuită cu greul, îi plăcea să muncească numai că filmul nu era teatru, era altceva: casă de nebuni! Până la urmă, cum să nu cazi sub vraja noii distracții care aducea în sălile de la Oser, Clasic, Select sau Hotel France o lume pestriță, de la burghezi cumsecade la tineretul franţuzit…” (p. 55)

Dar nu este înțeleasă întotdeauna. Detractorii îi pândesc acțiunile, judecate în cheie politică, și îi creează imagine de oportunistă. Artista merge cu trenul spre Iași, dar nu e lăsată să coboare, anunțată fiind că orașul îi este ostil. Marioara este neînfricată și, așa cum făcea și pe scenă, dovedește că are putere asupra mulțimii:

„Iese cu capul sus, urmată de Tanţi, care-i duce geamantanul uşor sunt doar obiecte personale. Restul vine dimineaţă cu recuzita de scenă, o să trimită ea vorbă unde să le ducă. Nici nu se gândeşte cum o să fie întâmpinată afară, păşeşte vioaie, urmată de cabiniera pe jumătate leşinată. Habar n-are Marioara despre psihologia mulțimii, nu ştie că lipsa de apărare e o armă mai puternică decât soldaţii care-o păzeau când s-a dat jos din tren. Simte doar că, așa cum i s-au supus de atâtea ori săli uriaşe, care au suspinat, au râs și-au plâns împreună cu ea, exact așa controlează acum și mulțimea asta oamenii, luaţi prin surprindere, nu mai știu cum să reacționeze și, până să-și dea seama ce li se întâmplă, se trezesc că respiră în același ritm cu ea, ca la teatru, iar Marioara îi stăpânește calmă, rece. Se dau la o parte, făcându-i loc – strigătele au încetat, s-a aşternut tăcerea. Băiatul care a scuipat-o a rămas cu ochii ațintiți la ea, mut. Ea îi zâmbește, urcă liniştită în birjă și o pornesc spre hotel la pas, căci trebuie să aibă răbdare ca lumea să se ferească din drum. De pe peron, Deleanu, pregătit să intervină, privește uluit cum trăsura trece lent prin mulţime şi, în urma ei, manifestanții se împrăştie fără o vorbă.” (p. 100)

Condiția femeii în epoca interbelică reprezintă, evident, altă miză a acestei cărți încântătoare despre epoca interbelică. Biografia romanțată a Marioarei Voiculescu are ritm, atmosferă, elemente pitorești și secvențe cu aură excepțională, așa cum este secvența ieșirii din scenă a reginei Maria. Vestea vine brusc, iar spectacolul adevărat, în registrul dramatic, îl întrece pe cel de pe scenă:

„O să meargă la o terasă, să sărbătorească – Soare mustăcește frenetic și cheamă automobile pentru toată distribuția, să-i ducă la Șosea, unde localurile sunt deschise până dimineața. Ies cu chef, a fost un spectacol bun, o să se destindă puțin, căci merită! Îl aşteaptă în fața teatrului unde sunt trase taxiurile negre; Marioara e prea ocupată să-și aranjeze cара elegantă, de dantelă, care-i tot alunecă de pe umeri, de asta nu observă de la-nceput că, în lumina firmelor şi a felinarelor care fac ca toată Calea Victoriei să strălucească á giorno, bulevardul s-a-mbrăcat în flamuri violet-roșiatice. Valurile de mătase curg ca un cântec de izbândă, împodobesc zidurile și flutură în vânticelul slab al serii. Colegii au amuţit, nu se mai aude niciun chicotit, au rămas cu gurile căscate, uimiți de spectacolul străzii, mai grandios decât orice-ar fi putut Soare să inventeze pe scena vreunui teatru. După o secundă lungă, în liniştea care s-a lăsat, Deculeasca spune în șoaptă: A murit Regina! Împietrită, Marioara a rămas și ea fără glas, o cuprinde un tremur puternic, se clatină, n-o mai țin picioarele și îngenunchează pe caldarâm, fără să-i pese că-și rupe ciorapii fini, trotteur, de-abia cumpărați de la Adesgo.

S-a dus Majestatea Sa, ființa care i-a fost mereu alături, ca o mamă generoasă, ca o soră din același sânge cu ea, făptura de o frumusețe răpitoare, cu surâsul ei cuceritor, femeia care a construit România Mare, împotriva tuturor lașităților și bicisniciei celor care-o înconjurau. S-a dus Regina sufletelor tuturor românilor, cum nici o alta n-a fost și nu va mai fi, în vecii vecilor! Le-au legat lucruri spuse și nespuse, dar mai ales dragostea pentru ţara asta, care azi e invadată de pecinginea verde, sfâşiată de sminteala unui rege care-o duce la pierzanie această țară pentru care Maria ei și-a dat inima și pe care-a iubit-o cu pasiune și curaj, cu inteligență şi, mai ales, cu demnitate.

Sub faldurile episcopale, îngenunchează toți, pe rând. Şoferii taxiurilor cu motoare pornite îi privesc uluiți – artiştii ăştia sunt cam într-o ureche, da’ la fel e și regizorul care apare vesel, apoi se schimbă brusc la față și se lasă și el într-un genunchi pe asfaltul cald încă, după lunga zi toridă de 18 iulie, din vara cumplitului an 1938.” (pp. 172-174)

Perioadele de glorie alternează cu cele de cădere în dizgrație. Artistul are privilegiul de a depăși cu demnitate eșecurile din viața personală, dar și din cea profesională, primind aplauze la scenă deschisă. Chiar și când se află în compania unui bărbat galant, care o curtează, gândul Marioarei este tot la teatru. Rolurile ei sunt infinit mai prețioase decât orice inel de logodnă:

„Nu-i pare rău nicio clipă că a plecat de la Naţional, jucau în fiecare seară cu toate biletele vândute, iar succesul le aducea și bani pe măsură, mai ales ei, care era distribuită în tot ce se putea, ba mergea și în turnee, unde provincialii umpleau sălile până la refuz, iar actorii și actrițele se întorceau acasă cu trăsurile burduşite de cadouri. Și nu orice fel de cadouri: unii latifundiari îi trimiteau buchete de flori care nu erau legate cu panglică, ci strânse în brățări cu diamante, iar bărbații primeau ceasuri de aur şi argint de la admiratoare.

Priveşte iar inelul, de data asta mai atent, cu ochii unei femei de afaceri: era scump. Dar nu chiar atât de scump încât să-i schimbe viața de până acum, fiindcă nici ea nu-i cere lui s-o facă. Ştie bine cine e el: deputat de Prahova, decorat și apreciat de partid, poate curând primar în Ploiești. Își dorește o carieră în politică, foarte bine!, o să ajungă ministru sau ce-o vrea treaba lui. Ea n-are să-i stea în cale. Dar și el ştie, la fel de bine, cine e ea.

– Plata, te rog! ridică Nelu glasul, iar Moritz apare imediat cu șervetul alb pe braț și nota cu purceluşul aferent pe o tavă de argint. Afară viscolul a încetat, acum ninge liniştit, cu fulgi mari, trăsurile trec neauzite pe bulevard, e aproape șapte, e în întârziere, abia de mai are timp să se schimbe pentru spectacol. El se ridică primul, trece în spatele ei și îi trage scaunul ca s-o ajute. Îi ține galant capa de blană şi-i face loc, deschizând uşa, în frigul de-afară. Apoi îi oferă brațul, conjugal:

– Te conduc la teatru?” (p. 53)

Nu există viață după teatru, am putea spune, ca să dăm un răspuns întrebării din titlul unui capitol al minunatei cărți care ne aduce aproape nu doar aerul interbelic, ci și limbajul ușor franțuzit al trăitorilor ei – actori și regizori, în viață și pe scenă.

Marioara Voiculescu. Mareșala teatrului românesc de Alina Nelega