Cronică de Andreea Telehoi
„M-am hotărât să cred orice. La ce-ți folosește să nu crezi?”
Ce simplă și frumoasă ar fi viața dacă am putea cu adevărat să credem în oameni. Să pornim de la premisa că omul este fundamental bun. Din păcate, lucrurile nu funcționează așa. Omul este bun, dar asta în măsura în care este în interesul lui să fie așa, în general. Nu degeaba avem vorba aceea din popor: Mai bine să te știe lumea de rău, decât de prost.
Spectacolul Ghimpl-Netotul după Isaac Bashevis Singer, în regia lui Daniel Iordan, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, explorează granița subțire dintre bunătate și prostie. Când nu te superi niciodată, oricât rău ți s-ar face, ești considerat om bun sau doar un prost? Sună mai mult a ideal utopic.
Ghimpl (Andrei Merchea-Zapotoțki), protagonistul poveștii, este un orfan naiv, de care toată lumea își bate joc. Însă naivitatea lui este, de fapt, înduioșătoare, deoarece lumea în care crede Ghimpl este mult mai frumoasă decât realitatea. Sigur că vacile nu vor zbura niciodată pe deasupra caselor, dar nu ar fi extraordinar ca, măcar o dată, să vedem așa ceva? Sigur că multe din minciunile și păcălelile în care crede Ghimpl nu sunt nici măcar colț cu verosimilul, sunt atât de abracadabrante că nici măcar copiii nu le-ar da crezare, dar seninătatea pe care Ghimpl și-o păstrează după fiecare nouă dezamăgire este un lucru de dorit, nu de lamentat. Să poți să iubești viața și oamenii în ciuda a tot. Să poți să-ți păstrezi curiozitatea față de lume și bucuria surprizei.
Andrei Merchea construiește un personaj duios, blând, pe alocuri timid, dar colorat și versatil. Încă de la începerea spectacolului, actorul stabilește conexiunea cu sala, prin niște interacțiuni nonverbale, jucăușe, în raport direct cu publicul. Pe tot parcursul spectacolului, jocul actorului este strict către sală, nu către partener, conform convenției stabilite.
Spațiul de joc este gol, fiind încadrat doar de o pânză neagră pe partea din spate și niște pereți care servesc drept intrare pe partea dreaptă. În rest, scena este umplută doar de Ghimpl și povestea lui. Nici nu e nevoie de mai mult, de altfel, deoarece Andrei Merchea aduce cu sine lumea acestui personaj, o creează cu fiecare nouă frază, iar imaginația spectatorului se activează fără efort. Pe cât de cald este Ghimpl, pe atât de tăioasă este Elka, soția lui. Cătălina Eșanu creează un personaj care reprezintă un contrapunct perfect. În timp ce Ghimpl este un împătimit al cuvintelor, ea e scurtă și la subiect. Discrepanța dintre cele două interpretări naște un comic atât de natural, că pare involuntar. Flexibilitatea și adaptabilitatea celor doi actori în raport cu sala și cu ei înșiși este impresionantă. Trecerile și schimbările sunt fluide, asumate. Când Andrei Merchea începe să interpreteze din perspectiva altui personaj, se schimbă întru-totul. De la maniere, la voce, la privire, devine altcineva. În cazul Cătălinei Eșanu trecerile sunt un pic mai subtile. La ea sunt schimbări de nuanță, nu de fond, însă sunt la fel de fascinante. Este un spectacol cu o atmosferă palpabilă, în ciuda simplității elementelor scenotehnice, care ne amintește cu blândețe că lumea este așa cum este și trebuie să o luăm ca atare, dar să nu o lăsăm, pe cât posibil, să ne schimbe, să ne înrăiască. „Scrie la carte că-i mai bine să fii om prost toată viața, decât om rău un singur ceas.”
Spectacolul Ghimpl-Netotul, în regia lui Daniel Iordan de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț este asemeni unei pilde, povestită cu căldură și credință într-un spațiu intim. Este un spectacol care necesită o receptare dincolo de formă, o receptare a spiritului.
Teatrul Tineretului din Piatra Neamț – „Ghimpl-Netotul” după Isaac Bashevis Singer. Regie: Daniel Iordan. Traducere: Anton Celaru. Adaptare scenică: Daniel Iordan. Distribuție: Andrei Merchea-Zapotoțki, Cătălina Eșanu. Data premierei: 11 și 12 Februarie 2017
