Regatul își are prinții pe care-i merită

Ascult teatru radiofonic din copilărie, nu m-am dezis niciodată de această îndeletnicire (dacă se poate numi astfel acest obicei). De aici și atenția cuvenită vocilor, pe care de multe ori prefer să le „îmbrac” eu, când ceea ce văd pe scenă nu e chiar ce trebuie; astă seară (scriu aceste rânduri la nici două ore de la aplauzele de final de reprezentație) am închis de multe ori ochii și am ascultat; nu doar pentru că aveam căștile pe urechi, ci și din alte motive, pe care (parțial) vi le voi dezvălui aici. Închei acest preambul cu o notă ce nu ține de text sau viziune regizorală, ci de momentul când a fost montat spectacolul pe scena Excelsiorului: trăim într-o lume extrem de zgomotoasă, extrem de poluată fonic, ceea ce dăunează grav sănătății, dar și relațiilor interpersonale (și intrapersonale); să stai să asculți, pe întuneric sau în penumbră, fără să faci nimic altceva, poate fi parte dintr-un proces terapeutic, dar la fel de bine poate să facă parte dintr-un excelent proces de autocunoaștere, de-a lungul căruia nu e neapărat nevoie să ai însoțitori.

credit foto Volker Vornehm

Noaptea nu e doar cel mai bun sfetnic, ci și gazda celor mai puternice coșmaruri; fricile se manifestă cel mai bine când mintea e în repaus, nu intru acum în detalii de ordin psihologic și nici nu vreau să cad în patima truismelor reiterate obsesiv; pe de altă parte, noaptea se găsesc cele mai bune soluții pentru probleme sau situații aparent fără rezolvare (le dau de multe ori celor cu care lucrez exemplu de matematicieni care nu pot dormi fără carnețel și pix pe noptieră, pentru că în stare de repaus află cele mai bune soluții). Șapte minute după miezul nopții (după romanul A Monster Calls scris de Patrick Ness după o idee originală de Siobhan Dowd și dramatizat de Mihaela Michailov) este ridicat în jurul acestei idei, că noaptea ți se întâmplă cele mai rele lucruri, dar construcția textului e în două registre.

credit foto Volker Vornehm

Alternanța noapte/zi în viziunea lui Bobi Pricop nu e marcată decât de un ceas digital (înlocuit temporar de unul cu limbi, când scena devine casa bunicii, semn de conservatorism), în rest se păstrează nota de dark: drama copilului care-și vede mama luptându-se cu cancerul în fază terminală e mult prea puternică, încât să se mai poată face diferența între diurn și nocturn. Nici spațiile sociale nu sunt foarte clar delimitate – școala e marcată doar prin distanțele sociale dintre personaje și costumele celor implicați (profesoara, prietena lui Conor și Harry, agresorul și colegul celor doi). În schimb, convenția teatrală e conservată in situ, prin intermediul antifonării perfecte și (aproape) completă a întregului spațiu de joc. Buretele nu doar că e negru și absoarbe zgomotul, lăsând cale liberă vocilor (nu se aud pașii actorilor, cred că puțini realizează acest lucru, după cum nu se aud pumnii împărțiți de Harry), ci și un excelent absorbant pentru preaplinul de durere. În felul acesta între personaje este suficient de mult loc, astfel încât acestea să-și poată spună povestea, să se facă auzite; efectul de adâncime este și el prezent și este fructificat atunci când patul (copilului sau cel de spital) iese din scenă pe o axă imaginară a timpului (un du-te vino pe axul central al scenei).

credit foto Volker Vornehm

Fiecare dintre cei afectați de boala mamei – fiul, fostul soț și bunica – lasă să iasă la iveală spaimele în moduri cât mai personale (și persuasive). Chiar dacă pe alocuri ele sunt previzibile (pentru cunoscători e după manual refăcut tot ciclul acceptării), în sine spectacolul nu pierde din consistență, pentru că Patrick Ness (și Siobhan Dowd) au asociat fiecărei din cele patru etape câte o poveste. Dar pentru asta era nevoie de un narator, un povestitor (cum altul nu-i) și, surpriză (sau nu), în Șapte minute după miezul nopții acesta este un monstru/arbore de tisă. Deloc întâmplătoare alegerea, pentru că tisa trăiește peste 1000 de ani și are lemnul foarte tare și foarte prețios, de aici și asocierea cu proprietățile curative în text, dar și așteptarea (justificabilă a) unui miracol din partea lui Conor. Adevărul – cea de-a patra poveste – e similar cu acceptarea, iar efortul rostirii lui este similar cu izbăvirea. Cercul durerii se închide, sau dacă nu se închide, măcar începe să devină suportabil ca intensitate.

credit foto Volker Vornehm

Poveștile terapeutice își au rolul lor, există inclusiv în limba română volume cu astfel de povești folosite în diverse contexte de specialiști, dar Șapte minute după miezul nopții e ceva mai mult decât atât: e o pledoarie pentru întoarcerea la adevăratele povești, cele cu morală și cu lupta dintre bine și rău. Patrick Ness (și Siobhan Dowd) au dat un text (aproape) perfect, iar Bobi Pricop a reușit să pună în evidență câteva din valențele lui intrinseci, ceea ce m-a făcut să închid ochii și doar să ascult (preț de câteva scene, în a doua parte a spectacolului). Nu e o ofensă la adresa regizorului, ci mai degrabă un efect al textului bine scris, care are o muzicalitate a lui, bine pusă în evidență de Mihaela Michailov (dar și un rezultat direct al anilor de teatru radiofonic).

credit foto Volker Vornehm

Distribuția este foarte potrivită și fiindcă tot pomeneam de teatrul radiofonic, pe Annemary Ziegler (profesoara) o puteți auzi în multe din spectacolele Radio România, are o voce versatilă, exersată și, de aceea, căutată de regizorii unor astfel de montări. În spectacolul de la Teatrul Excelsior nu are un rol de anvergură, dar reușește să nuanțeze din câteva tușe un personaj credibil și necesar în spectacol. Fiecare din toți ceilalți actori ridică cota spectacolului enorm, ducându-l pe o treaptă a sensibilității care-l face greu de uitat (de ignorat, nici vorbă). Cu riscul de a părea nedreaptă, îl așez în vârful unei ierarhii ad-hoc pe Marius Turdeanu, nu pentru că are rolul cel mai consistent (după cel al lui Conor), ci pentru că a înțeles perfect că e un rol în care vocea contează mai mult decât mișcarea și mimica facială. Să construiești (aproape exclusiv) din voce un personaj nu doar credibil, ci ceva mai mult de atât, e semn al unui talent îndelung lucrat. Turdeanu a trecut de etapa în care trebuia să demonstreze ce știe, iar asta se simte/vede în felul cum construiește roluri. Vă dau trei spectacole în care-l puteți vedea în stagiunea curentă: MASS, coproducție Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu și unteatru (unde este soțul Mihaelei Trofimov); Oleanna și Șapte minute după miezul nopții, producțiile Teatrului Excelsior. Partituri asemănătoare, dar în fond foarte diferite. Dintre toate trei, cel din spectacolul lui Bobi Pricop este pe cât de complex, pe atât de revelator: omul ăsta chiar are o voce a lui, una cu care-și permite să se joace, dar în sensul cel mai bun cu putință. E atât de expresivă și pătrunzătoare fiecare replică spusă de el, încât Conor (jucat de Alex Popa în reprezentația de astă seară) se lasă vrăjit de ea și purtat în zone unde nici nu gândea că o să ajungă (Alex Popa e de-o fragilitate pe alocuri înspăimântătoare, dar asta doar pentru ce-i care nu-l cunosc și nu știu cât de mult talent poartă cu el pe scenă, rol după rol).

Șapte minute după miezul nopții nu e un spectacol pentru cei care văd în teatru (doar) un mijloc de entertainment, în schimb e necesar pentru cei aflați în căutarea soluției pentru atenuarea durerii după o pierdere personală imposibil de dus de unul singur. Nu te lasă indiferent, dimpotrivă, pentru că te face să conștientizezi că durerea își are rolul ei în viețile noastre, unul la fel de important ca iubirea. E spectacolul la finalul căruia n-am putut aplauda, pentru că am (re)simțit într-un mod foarte personal multe din scene și ca mine, mulți spectatori.