Distopiile par să aibă din ce în ce mai mulți fani. Inclusiv în lumea teatrală. Nici Omul Pernă de la Teatrul ACT nu face notă discordantă. Când un text intră pe mâna lui Eugen Gyemant poți să fii sigur că vei vedea o construcție foarte bine articulată, în care suspansul va fi la el acasă, iar personajele vor fi în largul lor. Eugen Gyemant este printre puținii regizori tineri care nu sacrifică povestea de dragul de a demonstra ceea ce știe, după cum nu alterează prea mult narațiunea, doar de dragul de a face o adaptare mai altfel.
Omul Pernă, textul scris de Martin McDonagh are nevoie de un regizor foarte sigur pe el, deoarece are multe puncte-cheie, în care soarta spectacolului se poate răsturna la 180 de grade. Pe de altă parte, schimbările de planuri pot deveni pietre de încercare chiar și pentru regizorii maturi, cu state vechi în lumea teatrului, pentru că atenția trebuie să cadă pe realizarea acelui continuum atât de necesar pentru unitatea unui spectacol foarte bun, în ciuda faptului că textul de bază pare o sumă de fragmente fără nicio legătură. Până la urmă, cele patru povești care sunt povestite spectactorilor se pot constitui în patru mici spectacole de sine-stătătoare, fără să se simtă nevoia stabilirii unor conexiuni între ele. Numai că autorul a vrut altceva, iar Eugen Gyemant a făcut bine că a ținut cont de voința acestuia. Distopiile nu sunt decât căi de a arăta publicului cât de fină e granița dintre o societate democratică și una de tip totalitar, cât de repede se face saltul de la voința tuturor la totalitarismul distructiv. Și e cu atât mai provocator când autorul textului alege să se slujească de poveste/povești pentru a demonstra precaritatea echilibrului politic.
Credit foto: Cosmin Băraru
Într-un univers kafkian poveștile se amestecă până se răzbună pe povestitor. Naratorul devine pe rând fiecare dintre cei patru… pentru ca în final să ajungă în scenă și fata moartă-care-nu-mai-este-moartă. Dinamica personajelor susține textul și relansează intriga și nu invers, cum suntem obișnuiți. Căci în toată povestea din Omul Pernă toate sunt pe dos. Se cunosc foarte bine cei patru protagoniști, dar cel mai bine îi cunoaște regizorul, care i-a permutat în spațiu, astfel încât să devină, rând pe rând, oglinda perfectă a absurdului. L-am urmărit pe Ionuț Grama – povestitorul vinovat pentru că își omora personajele (sau poate chiar era un criminal în serie?) – cum se oglindea în paravanul așezat între el și public. Și mi-am dat seama că el atunci, la momentul acela, era un Ianus: jumătate din el era parte din public, era destinatar al poveștii, iar cealaltă jumătate era narator(ul), cel care trebuia să aibă grijă ca povestea să curgă și să prindă în mrejele ei pe ascultători. Numai că … pierde controlul și cele două fețe ale lui Ianus ajung să se suprapună (sau să se intersecteze parțial, ca într-un joc caleidoscopic, aici intrând în acțiune și luminile – bine orientate în scenă, astfel încât să contribuie eficient la crearea unei atmosfere destul de apăsătoare). Din acel punct degringolada se instalează, el nu mai deține supremația, iar finalul poveștii poate fi scris de oricine (oricare dintre celelalte personaje, inclusiv de către fetița salvată).
Credit foto: Cosmin Băraru
Un spectacol care nu prea te lasă să ieși din convenție, a se citi joc. Dacă pierzi șirul replicilor (spuse cu viteze accelerate de multe ori) riști să pierzi logica evenimentelor. Pe de altă parte, exista o alternanță continuă între oniric și realitate, o alternanță care poate să-ți dea multe bătăi de cap ție, spectator lucid și care vrei să așezi toate piesele într-un singur cadru. La fel e și alternanța între evocarea amintirilor din copilărie și planul prezentului strivitor, tocmai pentru că trebuie luate decizii – ce facem cu poveștile ratate? Momentele cu maxim de potențial violent sunt ponderate prin viteza schimbării scenelor. Încadrarea „spartă” a scenei ne induce ideea că personajele pot evada din poveste, au această posibilitate, dar, în același timp, este o invitație directă adresată publicului (și el poate interveni în diferite momente, de ce nu?). De altfel, Eugen Gyemant preferă acest tip de ramă, în care să marcheze foarte clar scena, dar în același timp să țină spectactorii cât mai aproape de aceasta.
Credit foto: Alina Neagu
Mi-a plăcut să văd un Lucian Iftime demonic la propriu, care e un Quasimodo asumat. Andrei Seușan vine cu doza aceea de forță brută și de răutate autentică, care, combinate, dau un plus de culoare triunghiului de personaje în jurul căruia se ridică întreaga narațiune. Ionuț Grama e în rol tot spectacolul; e unul din acele roluri în care poate să arate cam tot ce știe, trecând cu rapiditate de la o stare la alta, de la o emoție la alta, dar fără să tușeze grosier și fără să pice în demonstrativ.
E ciudat să-ți vezi poveștile copilăriei deconstruite, personajele preferate transformate în cele mai diabolice ființe și să vezi cum nu mai rămâne nimic sfânt de care să te anini. Și poate că nu întâmplător Ionuț Grama îl joacă pe povestitor, pentru că el își împrumută vocea multor personaje din desenele animate difuzate pe canalele tv de la noi. Mulți dintre noi purtăm vocea naratorului din copilarie cu noi de-a lungul anilor ca pe una dintre cele mai prețioase amintiri sonore: e vocea fratelui (din Omul Pernă), vocea mamei sau a bunicii care ne citea povești seara, la culcare. E doar unul din gândurile cu care ieși de la spectacolul jucat la Teatrul ACT. Un spectacol pe care mi-am dorit să-l văd încă de la premieră și aproape că-mi luasem gândul că o să mai reușesc să-l văd. Dar dacă eu am reușit, înseamnă că se poate! Și, cine știe, poate că o să-l mai văd o dată.
Omul Pernă – de Martin McDonagh – Teatrul ACT
Regia: Eugen Gyemant
Scenografia și grafica: Maria Nicola
Light design: Alexandru Macrinici și Alexandru Mihaila
Cu: Dan Rădulescu, Lucian Iftime, Ionuț Grama, Cătălin Babliuc / Andrei Seușan și Teodora Iancu
Proiect realizat de Fundația Calea Victoriei, conceput de Roxana Crișan, în parteneriat cu Teatrul Act, finanțat de ArCuB prin programul „Ești București” 2015
