„Lumea explicată. Descoperirea ştiinţei moderne”, volum care apare zilele acestea la editura Humanitas, în excelenta traducere a lui Dan Nicolae Popescu, nu este încă o istorie a ştiinţei, ci mult mai mult. Este o revizitare sobră şi riguroasă a momentelor epocale ale cercetării naturii, dar, într-un mod mai semnificativ şi mai profund, o meditaţie emoţionată – într-o manieră cu care admiratorii lui Steven Weinberg sunt desigur obişnuiţi – asupra chestiunilor delicate care au marcat această electă devenire intelectuală a umanităţii şi, totodată, o chestionare modestă, dar deloc inhibată, a marilor întrebări pe care omul şi le-a pus de-a lungul vremii despre sine şi despre universul în care trăieşte.
Ca mai toţi umaniştii remarcabili care provin din câmpul ştiinţei (pentru că asta este în primul rând autorul cărţii), Weinberg este o combinaţie de disciplină, onestitate, seriozitate şi grijă, o conştiinţă care nu se poate opri să mediteze la marile chestiuni metafizice care au marcat devenirea umanităţii. Ce am aflat despre lume? Dar despre noi? Ce semnificaţie au toate acestea? Unde vor duce în viitor? Care sunt limitele cunoaşterii umane? Este posibil să constatăm într-o bună zi că nu avem înzestrările naturale pentru a cunoaşte şi înţelege natura în totalitate? Care este natura ştiinţei? Care este raportul dintre ştiinţă şi religie?
Niciuna dintre aceste întrebări nu primeşte răspunsuri facile şi definitive. Nici o stupefacţie nu este ascunsă, nici o neputinţă trecută sub tăcere. Cartea este, ca orice carte excelentă, mai degrabă o invitaţie la efort intelectual şi introspectiv. Un volum strălucitor, o bucurie a minţii.
Volumul va fi lansat în cadrul Bookfest, duminică, 28 mai, ora 16, la standul Humanitas. Va fi lansat de asemenea volumul „Infinitezimal. Cum a contribuit la făurirea lumii moderne o teorie matematică periculoasă” de Amir Alexander.
Vor vorbi: Cristian Presură, Liviu Ornea, Gheorghe Stratan, Doru Căstăian.
„Sunt fizician, nu istoric, însă de-a lungul timpului istoria ştiinţei a ajuns să mă intereseze tot mai mult. Este o poveste extraordinară, una dintre cele mai interesante din istoria omenirii. Este, de asemenea, o poveste care, pentru oamenii de ştiinţă ca mine, are o miză personală. Cercetarea actuală poate fi ajutată şi limpezită de cunoaşterea trecutului ei, iar pe unii savanţi cunoaşterea istoriei ştiinţei îi stimulează în activitatea lor. Sperăm ca demersul nostru să aducă o contribuţie, fie cât de mică, la măreaţa tradiţie istorică a ştiinţelor naturii.”
„Criticile la adresa ideii de revoluţie ştiinţifică îmbracă două forme opuse. Unii istorici susţin că descoperirile din secolele XVI-XVII nu au fost decât continuarea firească a progresului ştiinţific înregistrat deja în Europa sau în lumea islamică (ori în ambele) în Evul Mediu – perspectivă împărtăşită mai cu seamă de Pierre Duhem. Alţi istorici arată că vestigii ale gândirii pre-ştiinţifice s-au perpetuat în aşa zisa revoluţie ştiinţifică… Ambele critici conţin o doză de adevăr. Cu toate acestea, eu sunt convins că revoluţia ştiinţifică a marcat o discontinuitate reală în istoria intelectuală şi o spun din perspectiva unui om de ştiinţă care lucrează în zilele noastre. Cu câteva strălucite excepţii greceşti, ştiinţa dinaintea secolului XVI mi se pare foarte diferită de ceea ce cunosc din munca mea de cercetare sau din ceea ce văd in activitatea colegilor mei. Înaintea revoluţiei ştiinţifice, ştiinţa era saturată de religie şi de ceea ce numim astăzi filozofie, şi nu-şi stabilise raportul cu matematica. În fizica şi astronomia de după secolul XVII mă simt ca acasă. Recunosc ceva foarte asemănător cu ştiinţa timpului meu: căutarea unor legi impersonale exprimate matematic, care permit predicţii precise asupra unui spectru larg de fenomene, legi validate de compararea acestor predicţii cu observaţia şi experimentul. A existat o revoluţie ştiinţifică, iar în restul acestei cărţi despre ea e vorba.”
„Înconjuraţi de o lume misterioasă, oamenii din toate culturile au căutat explicaţii. Chiar şi când au abandonat mitologia, majoritatea tentativelor de explicare au eşuat… Dar din când în când, cineva găseşte explicaţia unui fenomen care se potriveşte atât de bine şi lămureşte atât de mult încât îi procură o satisfacţie intensă, mai ales dacă noua înţelegere e cantitativă, iar observaţiile o confirmă în amănunt. Închipuiţi-vă ce a simţit Ptolemeu când şi-a dat seama că, adăugând un ecuant la epiciclurile şi excentricele lui Apoloniu şi Hiparh, a obţinut o teorie a mişcărilor planetare cu care putea prezice destul de exact unde se află o planetă pe cer, la orice moment. Ne putem face o idee despre bucuria pe care a simţit-o din cuvintele lui citate în capitolul 8: „când studiez marile cercuri rotitoare ale stelelor, picioarele mele se desprind de pământ şi, alături de însuşi Zeus, sorb din cupa de ambrozie, hrana zeilor. Bucuria i-a fost ştirbită, aşa se întâmplă mereu…”
„Lumea acţionează asupra noastră ca o maşinărie care ne predă lecţii, recompensând ideile bune cu momente de satisfacţie. După secole, aflăm ce tipuri de înţelegere sunt posibile şi cum putem ajunge la ele. Învăţăm să nu ne facem griji în privinţa scopului, fiindcă asemenea griji nu ne aduc niciodată satisfacţia pe care o căutăm. Învăţăm să abandonăm căutarea certitudinii, fiindcă explicaţiile care ne produc bucurii nu sunt niciodată certe. Învăţăm să facem experimente, fără să ne pese de artificialitatea montajelor noastre. Ne dezvoltăm un simţ estetic care ne oferă indicii privind teoriile care vor funcţiona, iar asta sporeşte plăcerea noastră atunci când funcţionează. Înţelegerea noastră se acumulează. Este cu totul neplanificată şi impredictibilă, dar conduce la o cunoaştere demnă de încredere, şi, pe tot drumul descoperirilor, ne umple sufletul de bucurie.”
