– Unde aţi umblat, domnu’ Livache? Vă aşteaptă un stol de robinete în curte, de o juma’ de oră vă caut peste tot.
Femeia de serviciu, purtând eterna ei basma asortată perfect cu halatul albastru, stă cu o mână în şold, în cealaltă ţine mătura de paie pe care anul trecut, de ziua ei, a primit-o în dar de la colegi, împreună cu un sejur gratuit la aqua parcul din centrul oraşului. Îşi lasă apoi capul într-o parte, ca să-mi fie clar că nu doar mă informează, mă şi dojeneşte, iar eu trebuie să mă simt foarte vinovat. Nu mă simt deloc. În fond, cineva trebuie să dea de mâncare şi la conductele alea mari din beci. Poate nu sunt la fel de drăgălaşe ca robinetele, dar, dacă apuci să le cunoşti, chiar te poţi înţelege bine cu ele.
Îi mulţumesc femeii sec şi trec pe lângă ea spre ieşirea principală. Dă din cap mustrătoare, în timp ce îşi strânge nodul de la basma cu dinţii şi cu mâna pe care înainte o ţinuse atât de ostentativ în şold. Nu dă drumul niciodată la mătură. Se spune, mai mult a glumă, că doarme cu ea în pat şi că i-a făcut până şi o cămaşă de noapte.
În curte, robinetele sunt răspândite pe cele două bănci masive de lemn. Cele mai multe stau pe locul directorului general, pe colţul acela al băncii se aşază el când îşi bea paharul cu apă de dimineaţă. Pe celălalt colţ, două robinete îşi unesc cu putere jeturile în văzul tuturor.
Un robinet auriu, de obicei timid, dar mereu responsabil, se apropie imediat de mine, nici nu apuc să cobor pe a doua treaptă a scării. E vizibil tulburat, dar încearcă să se abţină:
– Unde umbli, meştere? Vezi ce faci cu libidoul ăstora – şi se întoarce spre colţul celor două agitate – că parcă au înnebunit de tot. E libidoul pe ele cât… O să rămână oraşul fără apă în curând, dacă astea nu se opresc. Fă-le ceva!
Ce să le fac? E prima dată când aud şi văd aşa ceva. Abia dacă am un an de când m-am angajat.
Din spatele meu se iveşte femeia de serviciu, îndreptându-se cu paşi grăbiţi spre cele două robinete care îşi îmbârligă jeturile groase prin aerul uşor al amiezii:
– Ia gata cu jetu, ‘ţi-ale naibii cu libidou’ vostru. Uş d-acilea… Uşșș, uşșș! În timp ce îşi ţine la spate mătura, ca să nu o atingă nici un strop de apă, loveşte robinetele cu mâna liberă de câteva ori şi reuşeşte să le despartă din actul împreunării. Pe unul îl nimereşte în mâner, pe celălalt, chiar în ţeavă.
Femeia e făcută imediat fleaşcă din cap până-n picioare. Rămâne pe loc fără să zică nimic.
Scot din buzunare resturi de mâncare rămase de la conductele subterane şi le împrăştii robinetelor sub privirile mustrătoare ale femeii. Ştie că nu mă impresionează atitudinea ei, dar îi place teatrul.
După ce termină de ciugulit, robinetele ies pâş-pâş, fără vociferări, pe poarta mare a instituţiei noastre. Ca un cârd de gâşte.
– Domnu Livache, să mă chemaţi pe mine, că am eu ac de cojocul lor. Acu’ n-o să stau eu cu cămaşa de noapte a măturii nespălată că li se face lor de libidou şi ne consumă toată apa din oraş pe destrăbălările lor. Ţi-ale boalii cu libidou vostru! Neobrăzatelor!
Îşi strânge iar nodul de la basma ajutându-se de dinţi şi de mâna cu care a despărţit „neobrăzatele”. Prin femeia udă fleaşcă văd mătura pe care o ţine strâns la spate, uscată.
