Andreea Răsuceanu - „Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului”

Bucureștiul literar, volumul experiment al Andreei Răsuceanu, figurează, pentru mine, printre cele mai originale cărți de non-ficțiune apărute în acest an, alături de Elegia pentru uman a lui Radu Vancu, cu care are de altfel câteva elemente în comun. Dintre ele, aș aminti mixul delectabil de teorie și tatonare la firul textului, curajul conceptual, empatia caldă și radiantă sau subtilitatea construcției. Această „nouă carte despre București” a Andreei Răsuceanu propune lectura a șase autori români contemporani care au scris despre oraș în maniere diferite. Astfel, suntem purtați prin Bucureștiul organic și pulsatil al lui Mircea Cărtărescu, orașul de sânge și de nervi, crescut din „carnea moale a minții”, prin Bucureștiul-martor-al-istoriei al Gabrielei Adameșteanu, sau prin orașul oscilând între magic și atroce al lui Stelian Tănase. Lectura lui Filip Florian ne oferă Bucureștiul văzut prin ochii unui dentist străin care-l însoțește pe regele Carol I la sosirea în țară, în timp ce Bucureștiul Simonei Sora se încheagă în jurul Hotelului Universal, martor tăcut al trecerii timpului, deopotrivă cu Bucureștiul-personaj al Ioanei Pârvulescu, construit prin intermediul privirilor uimite ale unor călători în timp. La fel ca alți critici proeminenți ai generației din care face parte, Andreea Răsuceanu are lecturi foarte solide, iar influențele sale teoretice, fie că sunt menționate explicit sau doar ghicite, se fac simțite firesc și fertil, luminând și determinând cu claritate topos-ul ales. Astfel, sunt puse la lucru resursele geocriticii și abordările polisenzoriale, conceptualizările post-structuraliste, teoriile post-modernismului, close-reading-ul, dar și lectura istorică, situată. Dar cititorul nu este vreun moment înecat în această supă critică care este utilizată judicios, discret chiar, exact atât cât este nevoie pentru a nu împovăra inutil textul și a nu strica plăcerea lecturii. Pentru că, într-adevăr, despre plăcere (eventual a textului) este în primul rând vorba în cartea Andreei Răsuceanu. Dincolo de originalitatea abordării, marele merit al cărții sale este acela că identifică, în operele celor șase autori, fire nervoase care ne permit adevărate scufundări hedoniste, nostalgice și mirate în lumi alternative, pendulări fantastice între Bucureștiul trăit și cel reconstruit, ne permit acea devenire-București fără de care am rămâne străini de carnea și ființa orașului. Astfel, am perceput volumul ca pe un dispozitiv textual de parcurgere a unui hiper-oraș multidimensional, oscilând la limita dintre a fi și a nu fi, dintre memorie și neant, pulsând la marginea oceanului fremătător al virtualului. Pentru că, după cum spune Westphal, „locurile nu pot fi percepute decât în contextul volumului pluridimensional al spațiului-timp”. Talmudic, obolescent, visceral și multiform, Bucureștiul nu există, sau este irelevant în banala sa existență geografică, de negândit și de nesimțit în afara liturghiilor literare care i s-au dedicat. Și, întocmai ca un istoric empatic, Andreea Răsuceanu, ne conduce printre cotloanele întortocheate și calde ale acestor „religii” livrești, umplându-ne de groaza lor sacră. Fiecare dintre autorii studiați este, firește, mai relevant prin ceea ce nu poate fi spus din opera lui, iar acest de ne-spus ne este oferit, cu minuție și voluptate, pe parcursul a peste trei sute de pagini, în cartea Andreei Răsuceanu, într-un wittgensteinian gest de arătare. Volumul însuși devine parte a acestui flux textual dedicat Bucureștiului, se îngână cu operele studiate și le răspunde contrapunctic, găsește, după cum spune Deleuze, acel punct în care „totul este viziune” și îl degajă din mijlocul textelor propuse. Într-adevăr, același Deleuze (pe care autoarea îl trece explicit printre referințele sale critice) spune:

„Fabulația creatoare nu are nici o legătură cu o amintire, fie ea amplificată, nici cu o fantasmă. De fapt, artistul, inclusiv romancierul, depășește stările perceptive și derularea efectivă a trăirii. Este un vizionar, un om care devine. Cum ar putea să povestească ceea ce i s-a întâmplat, ceea ce-și imaginează, din moment ce este o umbră? A văzut în viață ceva prea mare și intolerabil, a văzut încleștarea vieții cu ceea ce o amenință; astfel, colțul de natură pe care îl percepe sau cartierele orașului cu oamenii lor acced la o viziune care, amestecându-le, face din ele precepte ale acestei vieți, ale acestui moment, producând o fragmentare a percepțiilor trăite într-un fel de cubism, de simultaneism, de lumină pură sau crepuscul, de purpură sau albastru, care își devin atât subiect cât și obiect.”^¹

Un astfel de martor (relativ) credincios al acestei hiperrealiste recreeri a orașului este cartea Andreei Răsuceanu. În final, aș remarca erotismul discret și asumat al textului, care nu uită cât de impalpabilă este granița dintre senzorial și senzual, un erotism care răspunde inspirației primare a autorilor studiați, cu cochetăria celui (sau mai degrabă celei) care a înțeles jocul și îl practică cu dezinvoltură emoționată. Este un erotism al aluziilor, vizibil în selecția unor paragrafe dense și apetisante, care stârnesc cititorul sensibil și îl fac să vrea mai mult. Așadar, cu o vorbă a lui Roland Barthes, un erotism al locurilor unde „îmbrăcămintea” textuală „se cască doar puțin”, ca în acest pasaj hibernal al lui Stelian Tănase:

„Gerul, zăpada, viscolul fac să crească prețul refugiului domestic comod, incită în noi acea satisfacție de obscură de ființă adăpostită a cărei lucidă savurare constituie una din marile plăceri ale vieții… Soba arde, geamurile s-au aburit, ninge fragil, abia auzit, ninge încet. O tristă mașinărie descompusă rostogolindu-se printre acoperișuri… și ninge în peisajul periferiei, acoperă cabinele telefonice, astupă gangurile, zăpada crește ca o minune pe trotuare, trecătorii acestui fund de ocean înoată silențios, mișcând rar aripioarele bruneroz, întorc lent un ochi exoftalmic în sus. și ninsoarea cade, îngroapă caroserii și le mestecă dedesubt, felinarele rămân aprinse iarna întreagă.”

Sau ca în acest tulburător de frumos fragment al lui Filip Florian:

„Tot într-acolo s-a înălțat și muzica la începutul Liturghiei îngerilor, mai ales versul Filius meus es tu, ego hodie genui te, când acordurile de orgă au lovit geamurile catedralei, apoi s-au prelins pe ușile larg deschise, au atins creștetele plecate și le-au mângâiat ca un fior, au plutit și au lăsat să picure o licoare a bucuriei.”

Vă invit așadar să petreceți o vreme în Bucureștiul iubit atât de frumos și citit atât de bine de Andreea Răsuceanu. Cu siguranță, veți dori să reveniți.

Editura: Humanitas 1060158