Jeanette Winterson - „O paranteză în timp”

Shakespeare reloaded

Nu mai este un secret pentru nimeni: cărțile se rescriu, nutrite din poveștile de la începutul lumii. Variațiuni pe o temă dată, cu adaptările de rigoare, cerute de conjunctură și de amprenta stilistică a scriitorului. O viziune proprie, fără îndoială, semnul originalității, o cezariană în burta textului prim, din care scoți embrionul și unești palpitul lui pur cu respirația ta sacadată de efortul depus.

În 2015, Editura britanică Hogarth lansează un proiect grandios, care propune „revizitarea capodoperelor shakesperiene de către scriitori de faimă internațională, care le reimaginează pentru secolul XXI”. Inițiativa acestei serii de rescriere, de reimaginare, are un succes răsunător, fiind deja preluată în 28 de țări.

Cartea O paranteză în timp este primul roman al Proiectului Hogarth-Shakespeare și aparține scriitoarei Jeanette Winterson (născută în 1959, la Manchester), autoarea mai multor volume precum: Portocalele nu sunt singurele fructe (debut, 1985), Pasiunea, Sexul cireșilor, Scris pe trup etc.

Textul pe care îl rescrie autoarea este piesa „Poveste de iarnă”, ale cărei date le reluăm pentru aducere-aminte (le reia, de altfel, cu același scop, Jeanette Winterson, în primele pagini ale cărții sale): acțiunea se petrece în Sicilia, unde regele Boemiei, Polixenes, și-a petrecut ultimele 9 luni cu prietenul său Leontes, regele sicilian. Dorind să plece, este rugat să mai rămână de către Hermiona, soția lui Leontes, la cererea expresă a celui din urmă, măcinat deja de gelozie la gândul că între Hermiona și Polixenes ar putea exista o legătură erotică. Soția regelui este însărcinată, iar Leontes crede că femeia poartă în pântec rodul păcatului, astfel încât hotărăște să-l otrăvească pe Polixenes cu ajutorul slujitorului său, Camillo. Acesta din urmă îl avertizează pe regele Boemiei, Polixenes fuge, luându-l și pe Camillo cu el. Turbat de furie, Leontes își acuză public soția de infidelitate și o aruncă în închisoare. Hermiona va naște o fiică, dar Leontes nu-și recunoaște copilul, hotărându-i moartea. Fetița este salvată de cuplul Paulina-Antigonus, care obține de la Leontes permisiunea de a abandona pruncul în pustietate.

Regina e adusă la proces, dar Oracolul din Delhi, la care regele trimisese o solie, o declară nevinovată, iar pe rege – un tiran absolut. Îl avertizează, în același timp, că nu va mai avea niciun moștenitor până când copilul pierdut nu va fi regăsit. Mamilius, unicul fiu, e mort, Hermiona leșină și moare. Leontes e disperat. Căința, târzie, nu-l absolvă. Pe de altă parte, copila e salvată de un păstor și de fiul acestuia, care o cresc în familia lor. Șaisprezece ani mai târziu, Florizel (fiul lui Polixenes) se îndrăgostește de copila pierdută (Perdita), dar tatăl băiatului se împotrivește legăturii lor. Cuplul fuge, cu ajutorul servitorului Camillo, în Sicilia. La final, după alte peripeții, toată lumea se regăsește și se împacă. Acasă, la Paulina, statuia Hermionei pare, în mod straniu, plină de viață…

Pe acest text despre ravagiile geloziei se altoiește varianta modernă a cărții de față, care, la prima vedere, lasă impresia unei simple rescrieri: Leo este vechiul Leontes, Xeno este Polixenes, MiMi – Hermiona, Pauline – Paulina, Perdita își păstrează numele, iar salvatorii ei se numesc acum Shep și Clo (în original, Clown). Nu lipsesc, firește, nici personajele secundare sau episodice, cu nume ușor modificate: Cameron (Camillo), Milo (Mamilius), Tony (Antigonus), Autolycus, Zel (Florizel).

Care este atunci noutatea, vă veți întreba, și pe bună dreptate?!

Jeanette Winterson se întreabă, la rândul ei, ce s-a întâmplat în cei șaisprezece ani în care Perdita a fost abandonată de tatăl natural și crescută de familia adoptivă? Cum sunt cei doi, tată și fiu? Ce rol joacă fata găsită în viața lor? Care le sunt valorile, așteptările, cum e, în esență, viața tuturor?!

Răspunzând acestor întrebări, romanul ei devine o tulburătoare meditație pe tema timpului și a trecerii în general, a iubirii și a (re)găsirii prin iertare și acceptare:

„Am scris această reinterpretare fiindcă piesa lui Shakespeare a fost un text intim pentru mine, vreme de mai bine de treizeci de ani. Zicând asta, mă refer la acea parte a lumii (cuvântului) scrise (scris) fără de care nu pot trăi; fără de care, nu în sensul lipsei, ci în vechiul sens al trăirii în afara unui lucru.

E o piesă despre un copil găsit. Iar asta sunt și eu. E o piesă despre iertare și o lume a viitorurilor posibile – și despre cum iertarea și viitorul sunt legate între ele, în ambele dirceții. Căci timpul e reversibil.” (pag. 233).

Reinterpretarea în cheie modernă este un excurs inteligent și empatic, un exercițiu de (auto)cunoaștere, întrucât povestea străbate timpul, se reproiectează și devine miezoasă în raport cu orice tip de cititor. Azi, Leo este un afacerist fără scrupule, MiMi – o cântăreață în vogă, iar Xeno – un împătimit al jocurilor pe computer, fiind creatorul unuia dintre ele, numit simbolic „Paranteza timpului”. Xeno mi s-a părut cel mai reușit dintre personajele cărții: excentric, misterios, în egală măsură hetero și homosexual. Dacă în piesa shakesperiană între Hermiona și Polixenes nu există nimic erotic, în cartea lui Winterson relația este incertă, dar provocatoare tocmai din acest motiv. MiMi îl iubește, fără îndoială, pe Leo, soțul ei, dar este permanent atrasă de Xeno. Mustește, între ei, un erotism în straturi, gelozia lui e nutrită din ceea ce intuiește, din frânturi, din aluviuni care se aglomerează și, în cele din urmă, provoacă explozia. Prin flash-uri, scriitoarea ne întoarce în timp, în copilăria celor doi băieți, insistând asupra relației lor de prietenie, dar mai ales asupra atracției sexuale și chiar a împreunării fizice. Gelozia lui Leo, așadar, vine din acel timp edenic, al misterului de băieți, ea se răsfrânge deopotrivă asupra prietenului (care îl trădează, de fapt, cu femeia, deși niciun act fizic nu se produce), cât și asupra soției adorate, în ființa căreia intuiește clar semnele atracției exercitate de celălalt bărbat.

Aici stă puterea cărții, în acest trio conjugal de mare forță, în analiza minuțioasă a sentimentelor ambigue și a efectelor iremediabil tragice pe care acestea le provoacă în viața tuturor. Oricât de mult a mizat, probabil, autoarea pe cei 16 ani în care Perdita, copilul găsit, a crescut și s-a simțit scindată între părinții biologici și tatăl adoptiv, nu partea aceasta rezistă din romanul său. Nici măcar faptul că Shep, cel care o găsește în nișa pentru bebeluși, este de culoare, nu schimbă prea mult perspectiva. Primul capitol este, într-adevăr, destul de reușit atât prin doza de suspans din noaptea abandonării Perditei, cât mai ales prin analiza stărilor de conștiință ale bărbatului care și-a pierdut soția, pe care a ajutat-o să moară (suferea de o boală incurabilă):

„Într-o noapte, târziu, în spital, mi-am sufocat soția. Era fragilă. Eu sunt puternic. Avea mască de oxigen. Am ridicat pâlnia prin care respira și i-am acoperit gura și nasul cu palmele mele și l-am rugat pe Iisus să vină s-o ia. A venit.” (pag. 24-25)

„Am citit că trupul se reface o dată la fiecare șapte ani. Fiecare celulă. Până și oasele se reconstruiesc, asemenea coralului. Atunci de ce ne amintim ce ar fi trebuit să uităm de mult? Ce rost are fiecare cicatrice și umilință?” (pag. 24)

Timpul își deschide paranteza. Găsirea copilului e menită nu doar să arate că poveștile, mari sau mici, se repetă, ci și să compenseze pierderea suferită de bărbat:

„Când am pornit cu bebelușul pe stradă, am căzut într-o breșă a timpului, în care un moment și altul au devenit unul singur. Trupul mi s-a îndreptat, pasul mi s-a lungit. Eram un tânăr însurat cu o fată frumoasă și, brusc, eram părinți (…) Ridic fetița și e ușoară ca o stea.” (pag. 25).

Există, în cartea aceasta, doi bărbați care își pierd femeia în circumstanțe și din motive diferite: din gelozie atroce, din simțul posesiunii maladive (Leo, tatăl biologic al Perditei), din hotărârea unui destin crud (Shep, tatăl adoptiv). Pentru amândoi, în timp, copilul pierdut (respectiv găsit) reprezintă consolarea, vindecarea, iertarea. La pag. 174-175, Xeno aduce în discuție un vis pe care l-a avut poetul francez Gerard de Nerval chiar înainte de a se sinucide: un înger căzuse în curtea lui; strângându-și aripile în timpul căderii, a rămas prins între pereții acesteia, ca într-o pâlnie de plumb. Penele au început să plutească în aer, ca o ninsoare. Îngerul avea de ales: dacă își deschidea aripile, clădirile pe care se sprijinea s-ar fi prăbușit; dacă refuza să le deschidă, îngerul avea să moară. Câteva zile după acest vis, poetul francez s-a spânzurat, la fel ca îngerul, acolo, în întuneric. Lumea era liberă, artistul – la fel. Îngerul murea încetul cu încetul, i se dizolvau oasele într-un maldăr de pene. A rugat o fetiță, care venise mereu să-i țină de urât în agonia-i prelungă, a rugat-o să ia cele două pene de diamant din oasele claviculei: