„Lupta mea. Cartea a patra: Dansând în întuneric” de Karl Ove Knausgard
Proaspăt absolvent de liceu, Karl Ove se mută într-un sat de pescari din nordul îndepărtat al Norvegiei pentru a lucra ca profesor. Nu se dovedeşte însă interesat de slujba în sine – sau de orice altă slujbă. Singurul lui scop este să economisească bani şi să înceapă să scrie. Totul merge bine, dar, pe măsură ce nopţile devin mai lungi, viaţa lui ia o întorsătură mai întunecată. Consumul de alcool îi provoacă episoade de amnezie completă, tentativele repetate de a-şi pierde virginitatea se sfârşesc umilitor şi, spre marea lui nefericire, ajunge să se îndrăgostească de una dintre elevele sale de treisprezece ani. Iar în tot acest timp, umbra tatălui planează tot mai ameninţător asupra sa…
„… extrem de sincer, Knausgård… vrea să ne introducă în cotidianul vieţii, care este uneori vizionar, alteori banal, alteori profund semnificativ, dar, prin forţa lucrurilor, absolut obişnuit, pentru că ni se întâmplă pe tot parcursul vieţii şi tuturor…” (The New Yorker)
„O reuşită rară. Nici un scriitor din generaţia sa nu egalează combinaţia lui Karl Ove Knausgård de talent, stil, spirit de observaţie şi originalitate…” (Dagens Næringsliv)
„Nu ne trăim viețile singuri, dar asta nu înseamnă neapărat că-i vedem pe cei cu care trăim. Atunci când tata s-a mutat în Norvegia de Nord, și deci nu se mai afla fizic lângă mine, în carne și oase și cu vocea lui, cu temperamentul și privirea lui, a dispărut pur și simplu din viața mea, în sensul că fusese redus la un fel de senzație de disconfort cu care m confruntasem uneori când suna sau când ceva îmi amintea de el, în interiorul meu se reactiva un spațiu în care zăceau toate sentimentele mele pentru el, dar nu el însuși.
Mult timp după aceea, citesc în jurnalul lui însemnările pe care le-a făcut atunci, de Crăciun, când m-a sunat din Insulele Canare, și în săptămânile care au urmat. Îl ăvd acum așa cum era, la mijlocul vieții sale, și poate de-asta e atât de dureros pentru mine să-i citesc jurnalul, pentru că tata era nu doar mult mai mult decât sentimentele mele față de el, ci infinit mai mult, un om întreg, care-și trăia propria viață.”
„Cum era propria mea scriitură?
Scrierea postmodernistă în sitlul lui Kjærstad era complet în afara posibilităților mele, n-aș fi putut să fac asta nici dacă mi-aș fi dorit, nu exista așa ceva în mine. Aveam o singură lume, prin urmare despre aceea trebuia să scriu. Deocamdată, în orice caz. Dar încercam să încorporez exuberanța lui García Márquez, precum și multitudinea de fire narative. Și, capacitatea lui Hmasun de a înregistra detaliile momentului prezent.
Mi-am continuat lectura. Văzusem în cronicile literare că, în acest roman, orașul Oslo era situat undeva în emisfera sudică. Era o idee extraordinară, însemna că Oslo devenea tot ceea ce nu era în realitate. Dar modul cum era descrisă această lume era mai important. Exista ceva márquezian în exiberanța, densitatea și planurile multiple din acest pasaj.
Am pus cartea jos și m-am dus la birou să răsfoiesc teancul de texte scrise de mine. Era atât de subțire! Atât de incredibil de subțire! Inclusesem doar elementele esențiale – pădurea, drumul, casa -, lăsând restul deoparte. Dar dacă-aș fi lăsat tot restul să explodeze?
Am scos o foaie de hârtie și am pus-o în mașina de scris, am pornit-o, apoi mi-am privit reflexia în fereastră cât vreme carul s-a așezat în poziția de start.
Unde ar fi putut să existe un subiect mai amplu și mai plin de înțelesuri și de detalii?
Mi-am imaginat drumul din fața casei din Tybakken.”
„Io contra Statele Unite ale Americii” de Paul Beatty
Născut în „ghetoul agrar” Dickens – la periferia oraşului Los Angeles –, naratorul de culoare al romanului „Io contra Statele Unite ale Americii” se resemnează să ducă o viață prin nimic ieşită din comun. Crescut de tatăl său, un sociolog controversat, şi-a petrecut copilăria ca subiect în studiile psihologice cu teme rasiale ale acestuia, convins că tatăl va publica până la urmă un jurnal ce le va rezolva problemele financiare. Dar, când sociologul este ucis într-o altercaţie cu poliția, fiul îşi dă seama că jurnalul nu a existat niciodată. Tot ce i-a rămas este factura pentru înmormântare. Împins de această descoperire și de disperarea generală din urbea sa, naratorul își propune să readucă pe hartă numele oraşului Dickens, şters oficial pentru a salva onoarea Californiei. Mai mult, cu ajutorul unui renumit rezident al oraşului, un fost figurant de film pe nume Hominy Jenkins, iniţiază o acţiune absolut scandaloasă – reinstaurarea sclaviei și segregarea liceului local –, care îl aduce în fața Curții Supreme a Statelor Unite.
Satiră muşcătoare despre educaţia excentrică a unui tânăr de culoare și despre procesul lui la Curtea Supremă, romanul lui Paul Beatty contestă principiile sacre ale Constituţiei Statelor Unite, viața urbană, mişcarea drepturilor civile, relaţia tată–fiu și simbolul ultim al egalităţii rasiale – restaurantul chinezesc pentru negri.
„Beatty scrie cea mai bună carte a sa, o parodie despre rasă, cultură pop și politică în America de azi, o satiră întunecată, amuzantă, la obiect și deosebit de elegantă… Un roman extrem de amuzant și, ca toate marile romane, profund și provocator.” (Booklist)
„Unul dintre cele mai importante și mai dificile romane americane din secolul XXI… Un roman incisiv pe care cititorii nu-l vor uita niciodată.” (Los Angeles Times)
„Satira swiftiana de cea mai bună calitate… Amețitor, caustic, fabulos.” (The Wall Street Journal)
«În duminica de după instalarea indicatorului rutier am vrut să anunț oficial că am un plan pentru resuscitarea orașului Dickens. Și ce loc mai bun unde să fac asta decât următoarea întrunire a Intelectualilor Gogoșii Înfoiate, cea mai apropiată aproximare pe care o aveam pentru un guvernământ reprezentativ?
Una dintre multele și tristele ironii ale vieții afro-americane e că orice adunare socială banală și disfuncțională e numită „funcție”. Și „funcțiile” astea negre nu-ncep niciodată la timp, așa că e imposibil să estimezi cum să ajungi suficient de târziu cât să fie de bonton fără să riști să ratezi cu totul evenimentul. De la moartea tatălui meu, Intelectualii Gogoșii Înfoiate involuaseră într-un grup de țăcăniți negri din clasa de mijloc ce nu locuiau în oraș și de universitari care se adunau o dată la două săptămâni ca să-i ridice osanale semifaimosului Foy Cheshire. Oricât și-ar prețui America eroii căzuți, era greu de spus dacă îi impresiona mai mult stăruitoarea lui rezistență ori faptul că, deși trecuse prin atâtea, încă mai conducea un Mercedes 300 SL din 1956. Oricum ar fi fost, se învârteau pe lângă el ca un roi de musculițe încercând să-l impresioneze cu adânca lor cunoaștere într-ale unei comunităși negre sărmane despre care, dacă și-ar fi scos doar o secundă ochelarii rasiali de la ochi, și-ar fi dat seama că nu mai era neagră, ci predominant latino.»
„Numele meu este Lucy Barton” de Elizabeth Strout
Lucy Barton se recuperează încet după ceea ce ar fi trebuit să fie o operație ușoară. Mama ei, cu care nu a vorbit de mulți ani, vine să o viziteze la spital. O bârfă nevinovată despre oamenii din copilăria lui Lucy din Amgash, Illinois, pare să restabilească legătura între mamă și fiică, dar sub această pojghiță de familiaritate mocnesc tensiunea și aspirațiile care au marcat întreaga viață a lui Lucy: fuga de familia ei cu probleme, dorința de a deveni scriitoare, căsătoria, dragostea pentru cele două fiice. Iar cea care spune această istorie emoționantă este strălucitoarea voce de povestitoare a lui Lucy însăși: cu atenție la detalii, profund umană și cu adevărat de neuitat.
„Un scurt roman despre iubire, în special despre iubirea complicată dintre mame și fiice, dar și despre legături mai simple și mai neașteptate… [Strout] evocă aceste legături într-un stil atât de sobru, de pur și de profund, încât cartea are un aer de scriptură sau de sutra, doar că e foarte pământească și lipsită de pretenții.” (Newsday)
„Nu există nici un strop de sentimentalism în acest roman extraordinar. În schimb, prin intermediul cuvintelor atent alese și al tăcerilor vibrante, Numele meu este Lucy Barton ne oferă o rară bogăție de emoție, de la cea mai întunecată suferință la bucuria simplă.” (The New York Times Book Review)
„Un roman contemporan scris cu supremă compasiune despre dragoste, dorință și curaj.” (The Boston Globe)
«În Muzeul Metropolitan de Artă, clădirea mare și cu multe trepte de pe Fifth Avenue, în New York, există o secțiune la primule taj căreia i se spune „Grădina cu sculpturi”, și probabil că am trecut pe lângă o sculptură anume de multe ori împreună cu soțul și cu copiii mei, atunci când au mai crescut, eu gândindu-mă doar să le iau de mâncare copiilor și neștiind niciodată cu adevărat ce se face într-un muzeu de genul acesta unde sunt atâtea lucruri de văzut. În mijlocul acestor nevoi și griji se află o statuie. Și de-abia de curând – în ultimii câțiva ani -, când un val splendid de lumină se revărsa asupra ei, m-am oprit și m-am uitat la ea și am spus: O!
Este statuia de marmură a unui bărbat cu copiii lui alături, și e atâta disperare pe chipul bărbatului, și copiii de la picioarele lui par să se agațe de el și să-l implore, în timp ce el se uită la lume cu privirea chinuită, trăgând cu mâinile în jos de colțurile gurii, dar copiii lui se uită numai la el, și când am văzut asta în cele din urmă, mi-am spus în sinea mea: O”
Am citit plăcuța, de unde am aflat că acești copii i se oferă tatălui lor drept hrană, el a fost lăsat să moară de foame în temniță, și copiii nu vor decât un lucru – ca suferința tatălui lor să dispară. Ei îi vor permite – o, cu bucurie, cu câtă bucurie – ca el să-i mănânce.
Și m-am gândit, deci tipul ăla a știut. Adică sculptorul. A știut.
Și la fel și poetul care a scris ceea ce arată sculptura. Și el a știut.
De câteva ori, m-am dus special la muzeu ca să-l văd pe tatăl înfometat de moarte împreună cu copiii lui, unul dintre ei apucându-l de picioare, și când am ajuns acolo nu am știut ce să fac. El era așa cum mi-l aminteam, așa că am rămas acolo descumpănită. Mai târziu mi-am dat seama că am obținut lucrul de care aveam nevoie atunci când m-am ferit de lume ca să-l văd, ca și cum m-aș fi grăbit să mă întâlnesc cu cineva în altă parte sau ca și cum aș fi fost cu cineva în muzeu și i-aș fi spus că trebuie să mă duc la toaletă, doar ca să mă îndepărtez și să văd statuia de una singură. Dar nu de una singură în același fel ca atunci când am făcut drumul până acolo complet singură ca să-l văd pe acest tată îngrozit și înfometat de moarte. Și el e mereu acolo, mai puțin o dată când nu era. Paznicul mi-a spus că era sus la etaj, mutat pentru o expoziție specială, și eu m-am simțit insultată de toată chestia, de faptul că și alții voiau să-l vadă la fel de mult ca mine!
Vai de noi!
M-am gândit la cuvintele astea mai târziu, ca și la reacția mea atunci când paznicul mi-a spus că statuia se află la etaj. M-am gândit: Vai de noi! Noi nu vrem să fim atât de mici și de neînsemnați. Vai de noi! – îmi trece asta des prin minte – Vai de noi toți!»
„Unde nu-i cap, vai de popoare!” de Dragoș Pătraru
Aceasta nu este o carte. Arată ca una, dar nu este. Îți propun să o numim culegere de texte. Sunt materiale apărute în ultimul an la emisiunea Starea nației. Este a doua ispravă de genul ăsta pe care o facem, iar dacă prima n-ar fi avut succes, cea de-a doua n-ar fi existat. Așa că nu noi, cei de la Starea nației, suntem de vină, ci voi, cititorii. Ce-o să găsești în interior? Opiniile noastre, ale muncitorilor de la emisiunea Starea nației, despre teme mari și mici din societatea românească. Le-am grupat în cinci capitole și le-am mai condimentat cu desene de Mardale.
„Nu vrem să vă convingem de nimic, nu vă cerem să votați cu cineva. Ne dorim o lume care să aibă în centrul ei omul. Nu banii, nu instituțiile. Oamenii! Totul, pentru a avea cât mai puțină sărăcie și cât mai multă fericire. Ce altceva este viața, dacă nu dreptul de a-ți căuta și de a-ți găsi fericirea? Așadar, dacă aveți, după 48 de minute de emisiune, măcar o întrebare pentru voi, înseamnă că noi ne-am atins scopul. Să vă facem să gândiți critic, să vă creștem rezistența la manipulare.“
Din cuprins:
Când ne ceartă hoții
Oare va rezista România la cinste?
Terorism de internet
Hă-hă, ce proști sunt ăștia! Și ce deștepți suntem noi!
Cei obscen de bogați
Sfântul profit
Dosarul loviturii de stat când se deschide?
Doze letale de prostie și de ciordeală
Hăul cel mai mic
Cetățeni cu chirie
Ne amenință plagiatorii. Cu cremenalul!
Știți bancul cu mineriada?
Dă, mamă, cu kitsch-ul în mine!
Ne vedem cu politicienii când le va crește creierul
Și se jură că nu fură, dar l-am prins cu votu-n gură
Români, nu proști sau deștepți!
România ca o ordonanță de urgență
„Marele Zid Românesc
Nu mai suport îngrijorările unora… Foarte afectați, așa, își pun meclele alea de băbuțe așteptând inundația să coboare din deal: Vai, mamă, și de ce n-o fi bine?! Ne ajută bunul Dumnezeu, mamă, că la el ne e nădejdea.
Cei mai grețoși sunt jurnaliștii care fac asta. Unii dintre ei erau mari lingători de clanță și copii de trupă în plutonul mozolitorilor lui Băsescu…. Da, acum, ăștia sunt foarte îngrijorați: Bă, dar cresc salariile astea prea mult, nu e bine, vă zic, o să ne prăbușim, o să crăpăm cu toții, Doamne, iartă-ne, Doamne, că nu știm ce facem!
Sunt două chestii și greșite, și enervante aici. Prima e asta cu jurnaliștii care pupă în fund instituțiile statului și pe angajatori. Da, mă, se îngrijorează ei că n-or mai face unii profit. A doua chestie, la asta cu panica: Nenorocire, cresc salariile! Mare atenție, putem distruge totul!
M-au spart, de zici că cine știe ce țară avem! Se rotește după soare, e o perfecțiune, am muncit la ea 200 de ani și acum riscăm s-o distrugem. N-avem, frate, ce să distrugem. Două bețe legate cu sârmă?! Asta e tot ce-am realizat. Pe bune, ce riscăm atât? N-avem nimic, ce să riscăm? Am pus una peste alta câteva cărămizi și ne împăunăm de tot rahatul: Ia uite, mânca-ți-aș: Marele Zid Românesc!
Nu e, frate, nici un zid! Sunt doar câteva cărămizi. Atâta tot!”
