Kitchen – pierderi care transformă

Banana Yoshimoto, numele său adevărat fiind Mahoko Yoshimoto, a debutat în literatură în anul 1987 cu romanul Kitchen, devenit rapid bestseller și apreciat cu Premiul Kaien. De asemenea, volumul a fost nominalizat pentru Premiul Yukio Mishima în 1988, realizându-se și un film de mare succes pe baza poveștii scriitoarei japoneze. În anul 2024, romanul a fost tradus și în limba română de Irina Holca la Humanitas Fiction. Alături de romanul Kitchen, între copertele aceleiași cărți se găsește și nuvela Lumina lunii.

În romanul Kitchen pot fi identificate două mari paliere de analiză: pe de o parte, societatea și, în special, rolul tinerilor în societate, trăsăturile unei generații care mergea spre maturitate, valorile și manifestările lor, aspirațiile lor, iar, pe de altă parte, un palier al profundei reflecții asupra unor teme mari ca moartea, pierderea, singurătatea, transsexualitatea, acceptarea, iubirea. Toate aceste aspecte sunt impecabil armonizate și, într-un fel sau altul, pendulează în jurul unei bucătării, locul care devine un păstrător de amintiri, locul care întotdeauna trebuie menținut curat, spre deosebire de viață care are și colțurile ei prăfuite, o cameră luminată și aromatizată de mâncărurile care se pregătesc. Viețile personajelor trec și sunt legate de bucătărie, implicit și de felurite tipuri de mâncare.

Povestea este spusă de Sakurai Mikage, o tânără a cărei existență a fost marcată de pierderea, rând pe rând, a membrilor familiei sale, rămânând până la urmă numai cu bunica, pe care o pierde.

De-a lungul anilor, membrii familiei mele s-au tot împuținat; când mi-am dat seama că nu mai am pe nimeni, toate lucrurile din jur au devenit ireale, o înșelătorie. Am rămas singură în camera asta unde m-am născut și am crescut, iar timpul continuă să treacă. Incredibil.

Durerea și singurătatea sunt adesea corelate. Cu atât mai mult atunci când lacrimile nu se lasă vărsate, ci rămân parcă înadins blocate în interior. Brusc, tânăra realizează că locuința devine absurd de mare, camerele o înghit în dedesubturile lor, numai bucătăria luminoasă și tăcută mai este singura încăpere unde se poate refugia, unde se simte în siguranță. De aici începe procesul rememorării, încercarea împăcării cu pierderea cuiva drag, despre care știm că va rămâne mereu în memoria noastră. Însă Sakurai este invitată să stea câteva săptămâni, cât va avea nevoie la o cunoștință, la Yūichi, un tânăr cam de aceeași vârstă cu ea, care locuia cu mama sa și mai mult prieten cu bunica fetei decât cu ea.

Așa e mereu. Așa sunt eu, nu mă urnesc decât în al doisprezecelea ceas. Așa se întâmplase și de data asta: când nu mai speram nimic, în ultima clipă, cineva îmi oferise un pat moale și cald în care să dorm, și pentru asta le mulțumeam din inimă zeilor, deși nu știu dacă există sau nu.

Odată cu mutarea pe o canapea confortabilă, în bucătăria familiei Tanabe, se deschide un nou plan narativ. Sakurai Mikage devine parte din familia lor, află lucruri neștiute despre noile sale gazde. Astfel, realizează traumele pe care le duc cu ei, rănile provocate tot de o pierdere. Transsexualitatea tatălui lui Yūichi, acceptarea noii sale identități după pierderea soției, asumarea noului rol în familie și societate, toate acestea constituie un proces anevoios și pentru propria vindecare. Însă, la rândul lui, tânărul va trece prin pierderea violentă a mamei sale, asasinată în urma unei obsesii. Această tragedie produce un blocaj emoțional, începutul unui chinuitor periplu de întrebări retorice la aflarea veștii că omul cel mai drag a murit în urma unui gest violent.

Oriunde te-ai uita, în jurul nostru, al amândurora, e numai moarte. Părinții mei, bunicul, apoi bunica … mama ta care te-a născut, acum Eriko. Teribil! În toată lumea asta largă, nu cred că mai sunt oameni ca noi doi. Imposibil să ne fi întâlnit din întâmplare… Moartea, moartea…

Aceste tragice pierderi devin, de fapt, mobilul unei legături strânse, aparte între cei doi tineri despre care e greu de spus dacă se iubesc sau doar se sprijină unul pe celălalt, dacă vor putea fi parteneri sau doar angajați într-o prietenie deloc întâmplătoare. Povestea lor rămâne deschisă pentru când aveau să se reîntâlnească, venind fiecare de acolo de unde fugise de lume, de sine, de durere. Spre final, Sakurai conștientizează propria efemeritate și pe cea a lumii în care trăiește. Tot ce ne înconjoară este sortit dispariției, chiar și noi. Abia de aici poate începe împăcarea.

M-am afundat în singurătatea mea, unde nimeni nu putea ajunge. Pe oameni nu-i înving forțele sau evenimentele exterioare, ei se prăbușesc atunci când înăuntru nu mai e nimic să-i susțină. Eram convinsă de asta. Nu voiam ca anumite lucruri din viața mea să se termine, dar ele se terminau oricum. Neputința asta nu-mi dădea vie acum să simt nici tristețea, nici neliniștea. Doar întuneric mohorât, peste tot. Aș fi vrut să mă duc într-un loc plin de lumină, cu multe flori, și să mă gândesc la toate astea. Dar mai e mult până o ă pot face asta.

Pendulând între dialog și monolog, romanul lui Banana Yoshimoto este o profundă pledoarie pentru reflecție și trăire, pentru acceptare, iubire, cu toate nuanțele ei. Deși a fost scris spre finalul secolului trecut și s-a bucurat de un mare succes la publicul cititor, temele cărții sunt la fel de actuale și azi.

Kitchen de Banana Yoshimoto