Aurea mediocritas

În artă, ca și în viața obișnuită, succesul este în egală măsură o încununare a eforturilor, a talentului, dar și o povară, căci îți trebuie oase tari și o fibră morală puternică pentru a rezista așteptărilor celorlalți, presiunii interioare și exterioare, dar mai ales invidiei resimțite de cel mai puțin înzestrat decât tine. Invidia, acest cariu neobosit, metamorfozat la nesfârșit, eroziv, cumplit în perseverența lui, distruge totul în jur, inclusiv propria gazdă, pe care a infestat-o treptat și perfid…

În Rivala, roman considerat, încă de la apariție, un omagiu personal adus Mariei Callas, Eric-Emmanuel Schmitt dezvoltă magistral străvechea înfruntare dintre geniu și mediocritate, dintre faimă și anonimat, pornind de la destinul cu aură tragică al legendarei soprane Maria Callas. Transformată în personaj de roman, artista este evocată și portretizată din perspectiva unei presupuse rivale, soprana italiană Carlotta Berlumi, a cărei existență până la vârsta nonagenară a fost permanent pusă în slujba desființării, ca artistă și ca om, a celei supranumite, pe drept cuvânt, La Divina. Istoria acestei rivalități este adusă în prezent prin intermediul unor conversații între Enzo, un tânăr pasionat de operă, angajat ca ghid turistic la Milano, și Carlotta, de care nimeni nu părea să-și mai aducă aminte după exilul îndelungat al acesteia în Argentina. Prima întâlnire a celor doi are loc la Scala din Milano, unde Enzo însoțea un grup de turiști. În timp ce enumeră, cu entuziasm juvenil, nume celebre care au evoluat pe nu mai puțin celebra scenă, Enzo este repetat întrerupt de vocea acră și ironică a Carlottei, de zgomote care imită un scuipat. Carlotta se recomandă, cu emfază, drept rivala Mariei Callas, pe care unul dintre turiștii vârstnici încearcă să o identifice drept Renata Tebaldi, cunoscută ca rivala oficială a Divinei. Ca și aceasta din urmă, Tebaldi trecuse deja în lumea umbrelor. Nimeni nu își amintește numele Carlottei, cu excepția bunicului lui Enzo, îndrăgostit nebunește de ea cu ani în urmă, considerând-o mai talentată decât Callas. Dar, în fapt, existența Carlottei, ca femeie și ca artistă, este legată până la sfârșit de mediocritate, de lipsa unei pasiuni autentice pentru arta lirică; Berlumi are voce, dar nu și patimă, ea interpretează corect, respectând normele și măsurile, disciplinată mereu, fără să admită vreodată că nota distinctivă a unei voci este semnul evident al unei înzestrări superioare. Dimpotrivă, ea socotește că este o lipsă, o abatere, catalogându-le drept mediocre pe Tebaldi și pe Callas (prima nu reușea contra-do-ul, iar cealaltă avea o voce de pompier). Carlotta, în istoria artei lirice, reprezintă tradiția, conservatorismul, în timp ce Maria Callas revoluționează, inovează, modernizează. Ea își schimbă inclusiv înfățișarea fizică și vestimentația: din grecoaica planturoasă, Callas se transformă într-o femeie zveltă, seducătoare – o voce puternică într-un trup aparent firav, ceea ce o contrariază pe rivala sa, care se îngrașă pe măsură ce trec anii, iar succesul ei la bărbați și în artă scade vizibil. În timp ce Carlotta intră în anonimat, Callas ajunge în culmea gloriei, deși are și spectacole la care este fluierată, iar la altele este ovaționată la scenă deschisă. Cu toate acestea, Carlotta consideră că, în cazul Divinei, este vorba doar despre un triumf efemer; refrenul cu care se autoliniștea mereu, pe care îl preiau și câțiva dintre prietenii ei este următorul: „Callas? Nu-i dau mult! O să vedeți: curând, nimeni nu va mai vorbi de ea..”. Incapabilă să se autoanalizeze cu luciditate, orbită de invidie și de ură, Carlotta nu înțelege niciodată care este diferența dintre o voce calibrată corect, dar lipsită de emoție și timbrul inconfundabil al unei artiste geniale. Oricât de imperfectă ar fi uneori cea din urmă, actul artistic prestat nu lasă niciodată indiferenți spectatorii:

„Un eșec al lui Callas provoca mai mult tumult decât un triumf al Carlottei.” (p. 40)

În cele aproape o sută de pagini, câte are versiunea în limba română a romanului, Eric-Emmanuel Schmitt analizează pas cu pas nu atât destinul tragic, dar incandescent, al Divinei, cât viața irosită a rivalei acesteia, o viață trăită prin procură, jalonată permanent, până la moarte, de preocuparea obsesiv-maladivă pentru succesul celei adorate de o lume întreagă. Tot ceea ce nu-i reușește Carlottei, atât în artă, cât și în viața obișnuită este cauzat de existența Mariei Callas:

„Carlotta nu era răspunzătoare de eșecurile ei; nu doar că știa foarte bine cât valora, dar era și o persoană bună, dăruită cu numeroase calități; evident, nenorocirile ei porneau dintr-o rea intenție, încăpățânată, ascunsă, cea a unui demon care o persecuta. Dacă un bărbat o părăsea, era din cauza lui Callas. Dacă avea puține angajamente, era din cauza lui Callas. Dacă nu mai era bisată, era din cauza lui Callas. Dacă părea că se încurcă, era din cauza lui Callas, peste tot Callas, în teatrele de operă, în ziare, la televiziuni; și-acum și-n mintea ei.” (p. 57-58)

Carlotta Berlumi este, în fond, un caz tragic de persoană incapabilă să-și recunoască și astfel să-și asume propria mediocritate. Ceea ce Horațiu înțelegea odinioară, într-una din odele sale, prin expresia aurea mediocritas, se referea atunci la păstrarea unui anumit echilibru, a unei măsuri; în timp, expresia nu mai trimite la o calitate, ci la o trăsătură prin care este exprimată banalitatea, insignifianța. Dacă rivala Mariei Callas și-ar fi acceptat mediocritatea, și-ar fi putut trăi în echilibru viața, căci fiecare artist își are propriul public, propria receptare. Viața Carlottei stă sub semnul tragicului absurd: ea trăiește fără să trăiască, ea recurge la tot felul de procedee ca să și-o scoată din minte pe cealaltă, folosindu-se inclusiv de magia neagră.

Există, în istoria relației de rivalitate (o relație unilaterală, în fond), un moment crucial, în care destinul acestui personaj tragic s-ar fi putut schimba: la Roma, Callas apare pe scena Operei, cu Norma, un spectacol la care participă societatea modernă, miliardarii, artiștii, inclusiv președintele, din 1958, al Republicii Italiene. Interpretarea Divinei o dezarmează inițial pe Carlotta, venită doar ca să-și disprețuiască rivala: „cântarea Mariei Callas era frumoasă. Insuportabil de frumoasă!”. Berlumi este sedusă de vocea aceea ale cărei imperfecțiuni le vânase. Dar seducția este întreruptă brusc de huiduielile unui grup de agitatori. Un moment, unul singur, ar fi putut-o salva pe Carlotta: după o ezitare în care a cântărit dacă să-i ia sau nu apărarea colegei sale, a trecut de partea scandalagiilor. Deși Callas reușește admirabil să-și cânte până la final partitura, ovaționată de toată sala, Carlotta este singura care stă așezată, cu mâinile încrucișate, sfidătoare, ceea ce generează fuga de pe scenă a Mariei Callas. Cu toate că sala o cheamă insistent, Divina nu mai revine, alimentând astfel un scandal imens.

Lui Eric-Emmanuel Schmitt îi reușește astfel un personaj puternic tocmai pentru că este unul negativ, dar profund ancorat în realitatea lumii artistice, în care concurența este mereu acerbă și presiunea uriașă, strivitoare. Invidia și ura Carlottei sunt permanent alimentate, pagină cu pagină, etapă cu etapă, atât de puternice și de erozive, încât amplificarea lor este la aceeași cotă cu genialitatea Mariei Callas.

Chiar dacă îi supraviețuiește rivalei sale, Carlotta nu se va echilibra niciodată; mai mult, nu-și va accepta niciodată vârsta și deposedările aduse de aceasta, decrepitudinea corporală. Când bunicul lui Enzo vine să o viziteze, emoționat, ea îl alungă cu dispreț, căci bătrânețea bărbatului de acum se suprapune dizgrațios peste imaginea tânărului amant musculos din amintirea ei, ignorând astfel că ea însăși este bătrână și dizgrațioasă. În oglindă, ea vede o bătrână în care inițial nu se recunoaște pe sine și căreia îi cere să se dea la o parte și să o lase să treacă.

În mod cumva ironic, la înmormântarea Carlottei,

„aria Vissi d arte, cântată de Maria Callas, i-a impresionat într-atât pe cei de față încât până și preotul, copiii din cor și funcționarii de la pompe funebre, deși obișnuiți cu astfel de ceremonii, au început și ei să plângă”. (pag. 98)

Vocea Divinei supraviețuiește astfel rivalei sale, însoțindu-i călătoria ultimă, un triumf al artei adevărate dincolo de avatarurile din scurta și efemera existență pământeană.

Rivala de Eric-Emmanuel Schmitt