Istvan Teglas este unul dintre actorii pe care-i urmăresc de ani de zile; îl apreciez enorm pentru felul cum arde pe scenă, pentru modul cum își construiește rolurile și, în special, pentru eleganța și prestanța afișate (și) în afara scenei. O personalitate foarte puternică, o încântare să dialoghezi cu el, un munte de generozitate și încă câte altele aș mai putea spune despre el. Nu întâmplător am pus drept titlu una dintre întrebările pe care i le-am adresat, pentru mine el chiar reprezintă o voce, una dintre cele care se va face auzită și peste alte câteva zeci de ani. Citiți interviul, bucurați-vă să descoperiți un om de o sensibilitate rar întâlnită și mergeți la teatru (în primul și primul rând la Teatrul Național „I.L.Caragiale” București) să-l vedeți jucând! 🙂
Fotografiile sunt realizate special pentru acest interviu de către Mihaela Tulea, căreia îi mulțumesc mult pentru pofesionalism și pentru felul cum mi-a ghicit intențiile.
Istvan Teglas, în două cuvinte eu te-aș descrie: fragilitate plus tenacitate. Tu ce zici?
Despre fragilitate mi s-a tot spus … dar așa de mult m-am săturat de eticheta asta, cel puțin în legătură cu mine, pentru că nu e doar pozitivă…
Da, pentru că termenul în limba română are și acea conotație negativă, la care apelăm foarte des. Dar eu la tine nu văd deloc ca fiind o slăbiciune fragilitatea.
Când urc pe scenă o fi un avantaj, dar în rest e greu de dus, uneori, lucrul ăsta.
Și asta este adevărat. Și probabil că încerci să contrabalansezi cu tenacitatea.
Probabil. Încerc să fiu eu, mereu mi-am dorit asta, dar nu știu dacă mi-a reușit. În ultima vreme, odată cu trecerea timpului sau odată cu vârsta, habar n-am din ce cauză, încerc să fiu bine eu cu mine. Tot am vorbit despre asta de-a lungul anilor, numai că mai mult am vorbit decât am reușit să fac. Și acum, de când merg și la psiholog, s-au schimbat multe pentru mine. E ceva foarte important pentru mine, pentru că deși vorbesc tot timpul despre fragilitate cu prieteni sau cu colegi, totuși îmi trebuia un ochi din afară, care nu mi-e prieten și nici coleg, care este total obiectiv și care poate să pună degetul fix pe rană.
Deci, tu aveai nevoie de o obiectivare a ta față de tine însuți!
Da, da! Pentru că, de obicei, când vorbești cu un prieten tot ai o doză de subiectivism; și eu fac la fel când mă întreabă cineva – nu pot să fiu obiectiv, sau pot, dar nu e foarte comod să spui lucrurile în față.
Și fiindcă am început cu etichetele, cum te raportezi la ele? Tu și cu numele ai avut probleme, ai avut de-a face cu etichetările încă din primii ani de viață.
Mereu am încercat să fug, numai că în ultima vreme mi-am zis: „Stai, dar de ce să fug?”. Dacă lumea vede așa, e treaba ei cum și ce vede. E ca și pe scenă: când eu vreau să zic ceva, nu printr-un text anume, ci prin felul prin care îmi construiesc prezența, de obicei, se înțelege cu totul altceva decât îmi doresc eu. Și nu în sensul rău! La fel e și la comedii: lumea râde, de multe ori, la lucruri de care tu habar n-ai, pentru că intenția ta nu e să se râdă despre asta.
Ai deja o carieră în spate, în care găsim o mulțime de roluri, un adevărat mozaic. De unde nevoia de a încerca și altceva? Ți-ai refuzat ceva din punct de vedere artistic?
Foarte rar, dar mai mult ca sigur pentru că nu era ceva artistic [și începem să râdem amândoi în hohote]. Sau duceau înspre o anumită zonă, unde mie nu-mi era confortabil. Dar foarte rar s-a întâmplat asta. Am refuzat să fac reclame și lumea s-a prins că nu vreau asta, așa că nu mai primesc astfel de oferte astăzi, nu mă mai bat la cap.
Mozaicul despre care vorbeam mă duce cu gândul la faptul că tu nu vrei să vii claustrat în niște tipare.
Da, așa e. Cred că a pornit tot dintr-o fugă de etichete, dintr-o fugă de mine, probabil, și, în același timp, din dorința de a descoperi ce sunt, ce vreau ș.a.m.d. Pentru că, eu fiind de la țară, ca să zic așa [n.m.: e născut în Covasna, acolo unde a și copilărit], aveam fantezie, imaginație și tot felul de gânduri aveam, dar când era vorba să vorbesc despre toate acestea mi-a venit foarte greu și a trebuit să învăț să o fac. Erau foarte puțini oamenii care să te ajute să-ți cultivi felul acesta de a fi sau acest fel de expresie/exprimare.
Ți-a fost greu să găseșți oamenii care să te ajute în acest sens?
De obicei, i-am găsit. Am tot căutat contexte: m-am dus în tabere de teatru, de recitare sau mai știu eu ce alte tabere/ateliere/workshopuri, iar acolo fiind mereu regizori, actori, oameni care sunt mereu interesați de partea asta am reușit să-i găsesc. Dar mi-a fost greu!
Să înțeleg că vorbești, dar nu comunici? [și începem să râdem amândoi]
Ba și comunic, dar, cumva, până ajunge la tine ce vreau sau cum vreau eu să ajungă ceea ce vreau să transmit se și tranformă. Depinde foarte mult de starea în care ești tu, receptor, de cum e vremea, poate, sau mai știu eu ce altceva și așa se face că mereu e un pic altfel decât ceea ce am vrut eu să spun. Asta e un fel de singurătate, care pe mine, într-un fel, mă termină. Dar nu pentru că e vorba de singurătate, ci pentru că nu găsesc modalitatea potrivită, perfectă de a comunica cu oameni, mai ales cu cei pe care îi cunosc.
Nu sunt genul de om care-și dorește să aibă el mereu dreptate; e foarte greu de găsit calea asta de a comunica pentru mine, pentru că… ce vreau să spun eu depinde foarte mult și de ceea ce-mi spui tu. Eu vin cu un gând foarte clar, dar până ajung să-l spun, pentru că vorbesc cu tine și te ascult, se transformă gândul ăla al meu. Și de multe ori nici nu pot să-l duc până la capăt, asta e problema.
Tu ai o problemă cu canalul de comunicare. Și, de fapt, nici nu e o problemă în adevăratul sens al cuvântului.
S-au mai schimbat lucrurile între timp, dar încă mai am blocaje în ceea ce privește comunicarea mea cu ceilalți. Uneori, când stau singur acasă, îmi place să fac lucrul ăsta (să comunic), dar când mi se și întâmplă, am senzația că nu pot să comunic cu absolut nimeni, doar cu mine însumi.
Este vreun rol în care ai simțit să comunici direct cu tine?
Cam toate sunt așa! Cele care mă interesează, evident! De asta mi-au și plăcut, pentru că mi-au dat ceva de care aveam nevoie. Fiecare rol e o comunicare cu mine însumi. Ele sunt pentru mine o canalizare foarte bună, de care am foarte multă nevoie.
Altfel, cred că ai fi luat-o razna…
Da, să știi că da. Și de asta m-am și dus la psiholog, unde, de altfel o perioadă foarte lungă de timp numai despre această lume a teatrului, o lume din care fac parte și eu, am vorbit, despre cum reușim noi să comunicăm în interiorul acestei lumi, cum nu reușim…. e foarte complicat și, cumva, cu ajutorul lui, am reușit să înțeleg.
Știu că mulți au ajuns să facă teatru pentru că le place scena, le place să iasă la aplauze…
Nu-mi place deloc (să ies la apaluze). Și știu că am o față de toată jena când ies la aplauze, mai ales când simt că ceva nu a ieșit bine.
Da, dar e un moment pe care trebuie să ți-l asumi.
Am învățat să mi-l asum. Poate să și zâmbesc puțin. Dar se vede că nu mă dau în vânt după momentul acesta. Și e foarte ciudat, pentru că mult timp lumea a zis că e din cauză că eu sunt nemulțumit mereu, dar chiar și în serile în care știu că mi-a ieșit rolul, mi-e jenă să ies la apaluze, poate că atunci cu atât mai mult decât în celelalte seri.
Dansator, actor… cu cântatul cum stai?
În ultima vreme, de când cu spectacolul lui Iris Spiridon – Hedwig and the angry inch – a trebuit să încerc și cântatul, deși mi-a fost foarte frică și încă îmi este [spectacolul are deja doi ani de când se joacă]. Din păcate, mie-mi este frică mai tot timpul. Dar, totuși, experiențele se tot adună și se depun undeva acolo. Și totul devine un fel de automatism; de exemplu, acum trebuie să cânt într-un alt spectacol și am frica aceea pe care am avut-o la început, dar știu că, totuși, pot.
Dintre aceste forme de expresie, care ți-a fost mai aproape: dansul sau actoria?
La început, evident că dansul. De când eram mic am avut treabă cu dansul și așa am și ajuns în zona artei, să zicem. După aceea mi-am dorit să mă desprind de această formă de expresie și să încerc și altceva.
Ce stil de dans îți este mai aproape?
Acum, sunt nevoit să spun „dans”, pentru că trebuie etichetată cumva și această formă de expresivitate corporală, dar eu zic că e vorba de libertate în fizicalitate; nu e neapărat vorba de dans, chiar dacă în anumite spectacole chiar am fost nevoit să dansez, după cum în multe spectacole de teatru sunt și momente de dans. Dar partea de mișcare care m-a interesat și datorită căreia am și ajuns în București, făcând acest lucru, eu n-o vedeam ca pe un dans, ci eu o trăiam și reacționam fix la fel cum o fac și în teatru, unde mă folosesc de text.
Ți-a fost greu să lucrezi cu anumiți coregrafi sau regizori?
Nu mi-a fost greu, decât în măsura în care mi s-a impus prea mult. Cel mai bine am lucrat cu coregrafii, pentru că ei m-au lăsat să merg pe drumul libertății, m-au lăsat să construiesc eu. Și m-au ajutat mult în realizarea traseului meu personal.
Cât de greu ți-a fost să devii actor? Cât de greu îți este să rămâi actor?
Mi-a fost foarte greu să devin actor! Nici nu credeam că voi reuși! Până acum câțiva ani, deși jucam de ceva ani teatru, cumva, din cauza etichetelor, dar și din alte cauze … mi-a fost foarte greu! Foarte greu! Și poate că e un pic mai ușor să rămân, pentru că deja am depășit faza de început.
Tu acum ești la TNB și în teatrul independent. Unde ți-e mai bine?
Când mă satur de teatrul independent fug la teatrul de stat și invers. Uneori am senzația că n-am nicio legătură cu ceea ce se întâmplă într-un teatru de stat și atunci fug în teatrul independent, iar aici găsesc o „mare libertate” (pentru că, de fapt, nu e nici măcar asta), cum că noi ne permitem anumite lucruri, ceea ce ne ajută să scoatem dracii din noi și ne transformă în niște mici monștri și atunci mă satur și de treaba asta și fug înapoi în teatrul de stat.
Cum e cu rolurile din TNB? Bănuiesc că ți se propun, dar ai refuzat vreunul?
Nu, nu am refuzat niciunul. Am foarte multe spectacole în acest moment la TNB, ceea ce m-a cam blocat, pentru că, de exemplu, nu pot să fac film. Și acum încerc să le împart, ca să am timp de toate.
Îmi doresc să fac film și anul acesta am gustat un pic din lumea filmului. E un domeniu care îmi place mult. Simt că o să încep să mă plictisesc foarte mult de teatru și o să mă îndrept spre film și sper să fie așa. Salvarea mea va fi în zona asta!
Care a fost cel mai mare sacrificiu făcut în numele Thaliei? Dar compromis?
Compromis n-am făcut, dar sacrificiu da! Cred că cel mai mare sacrificiu pe care l-am făcut, sună patetic, dar n-am ce face, e viața mea! Eu, de când am început să conștientizez că trebuie să fac ceva cu viața mea, și asta înainte de facultate, eu m-am pus cu totul în slujba teatrului. Și dacă acum scoți partea de teatru din viața mea, îți dai seama că eu nu fac nimic altceva decât teatru: mă duc acasă, dorm, mai și mănânc uneori și cam atât. 🙂 Nu mă preocupă nimic altceva! Uneori mă gândesc „De ce (să) faci lucrul ăsta?”, dar eu sunt un pic patetic și-mi place lumea veche, care nu mai există; am și citit multe cărți și așa am reușit să cunosc viețile multor actori care acum nu mai sunt printre noi – și ei tot așa au suferit. Și-mi place foarte mult lumea aceea care nu mai există și pe care-mi doresc foarte mult s-o recompun.
Da, dar tu știi că n-ai foarte multe roluri care țin de acea zonă. Uite o idee bună pentru regizorii care vor să lucreze cu tine. Tu crezi că nu te-ai născut în epoca care trebuie?
De multe ori cred asta, da, am niște nostalgii, dar nici nu știu dacă e adevărat ce spun și trebuie să mă explic puțin aici. De exemplu, anul trecut am citit foarte multe cărți, biografii, jurnale etc. legate de anii ´60-´70-´70 de la New York și am impresia că locul meu e acolo. Atunci s-au întâmplat niște începuturi și asta mă fascinează.
Când eram mult mai tânăr, mi-ar fi plăcut să trăiesc în anii 1900 în Ungaria, atunci începuseră să facă filme în limba maghiară, epoca mută și alb-negru și-mi plăceau foarte mult niște actori și actrițe din zona aceea. Aveau ceva inovator, chiar dacă felul lor de-a juca revăzut acum pare un pic altfel, dar citind mult despre epoca respectivă și despre ei și văzând și intențiile lor dincolo de ceea ce făceau ei în filme, se vedea că aduceau ceva inovator prin tot ceea ce făceau.
Bănuiesc că nostalgia ta vizavi de acea epocă vine din nevoia ta de a înțelege; tu ai nevoie să înțelegi cum s-au petrecut anumite lucruri și ca să intri în starea aceea.
Așa este, dar, pe de altă parte, mi se pare atât de familiar ceea ce se întâmplă acolo, în acele timpuri și în acele locuri, încât mă cuprinde nostalgia.
Știi care e paradoxul? Mie mi se pare că te-ai născut unde și când trebuie! Ești omul prezentului!
La asta lucrez acum! Să accept lucrul ăsta și să nu-mi mai fie atât de greu!
Epoca aceea avea și o mulțime de constrângeri, în primul rând sociale.
Da, dar pe mine nu m-au oprit niciodată lucrurile astea! Nu știu cum, nu mi s-a reproșat niciodată faptul că sunt maghiar, că vin dintr-o zonă în care sunt mai mulți maghiari decât în orice altă zonă din România. Nu cred și nu dau importanță acestor lucruri. Chiar n-am avut niciodată probleme de genul acesta.
Când crezi că trebuie să spui „Destul!”?
În ultima vreme, am cam început să folosesc acest cuvânt. Dar, totuși, îmi trebuie mult ca să ajung să-l și spun. Tocmai pentru nu sunt convins că am mereu dreptate și atunci mă mai las un pic afectat de lucruri. Uneori las lucrurile să se ducă până în pânzele albe, când simt că e cazul. Dar, uneori, din prima știu că nu merge și spun „Destul!”.
Pe de altă parte, cred că încă nu mă cunosc destul de bine ca să rezolv lucrul acesta. Uneori am senzația că mă cunosc foarte bine și că știu foarte bine cine sunt și, după aceea, deloc. Uneori sunt foarte ferm și las senzația asta în jurul meu, că sunt superferm. Alteori, nu sunt chiar deloc așa. Și nu știu cine sunt eu, de fapt: cel care e foarte ferm sau celălalt?
Dar ți s-a întâmplat să spui „Destul!” și după aceea să vrei să revii?
Nu, asta nu mi s-a întâmplat. Mă decid foarte greu, dar când m-am decis e definitiv.
One-man-show sau piesă pentru mai multe personaje?
Multă vreme aș fi tins să spun „one-man-show”, până când mi-a spus un coleg: „Dar, ce faci, frate, tu joci singur?”. Și, într-adevăr, e ceva foarte egoist să faci numai one-man-show.
Nu cred că e egoist, cât egocentric.
E egocentrism, dar și egoism mult. Așa nu ai nevoie de nimeni și e și cel mai ușor, de fapt. Bine, tehnic vorbind, nu e tocmai ușor, pentru că ești singur pe scenă, dar, pe de altă parte, e mult mai ușor pentru că nu depinzi de nimeni. Dacă ți-a ieșit proiectul, adică dacă ai făcut ceva care te reprezintă, atunci e o fericire. Dar, pe undeva, cred că de asta m-am angajat într-un teatru de stat, ca să nu mă închid atât de mult, pentru că aveam tentația să o fac destul de multe ori.
Să fii angajat e tot o formă de claustrare. Dar înțeleg că ai avut nevoie de plasa asta de siguranță.
Am avut nevoie, în primul rând, pentru că simțeam că nu-mi place de nimeni și că nu-mi place să joc cu absolut nimeni, iar cei foarte puțini cu care-mi plăcea nu aveam șansa sau nu ajungeam eu la ei. Și nu era ok lucrul acesta, așa că m-am obligat să mă angajez. Înveți foarte multe din perspectiva asta de angajat: azi dacă ai nervi, urli și te faci de tot râsul, dar mâine ești nevoit să te întorci acolo și atunci ești obligat să înveți să te controlezi. Trebuie să te reeduci. E tot un fel de a ajunge să înveți să comunici și să nu te închizi în tine…
Cum te-ar descrie colegii? Te interesează să afli asta?
Sincer? Mi-e frică să aflu, pentru că, din complezență mulți ar spune „Vai, ce om!”. Dar, pe de altă parte, cei care chiar mă știu/cunosc și cei cu care am lucrat mă cam știu, pentru că eu atunci când lucrez mă cam arăt. Adică sunt și foarte nasol, dar pot fi și foarte drăguț și atunci n-aș prea vrea să aud lucrurile astea de la ei. M-ar afecta, pentru că am o imagine mai bună despre mine decât este cea reală. Chiar dacă eu știu că nu sunt nici pe departe așa cum mă văd, totuși nu am nevoie să mi se spună, pentru că eu dau foarte mult pentru exterior și atunci e bine să trăiesc un pic în lumea asta falsă, pentru că, de fapt, nu trăiesc în lumea asta.
Cu regizorii cum lucrezi ? Îi iubești? Le dai credit? Te lași condus? Le spui când nu mai poți sau când te doare ceva?
Cam toate acestea la un loc! 🙂 Dar depinde și de ce decizie iau. Am avut noroc să lucrez în contexte care să-mi dea libertate, unde să se întâmple lucrul acesta. De aceea am și refuzat multe proiecte de dans, pentru că am simțit că nu e cazul să mă simt liber, dar și libertatea asta e subiectivă.
Swimathon 2018 – ce înseamnă pentru tine „a înota în ape tulburi”?
Știu ce înseamnă pentru mine, dar nu înțeleg de ce trebuie să fac eu chestia asta, deși, cumva, toți facem lucrul ăsta.
La Swimathon am fost invitat să fac parte din echipa Căluții de bazin și e și un proiect foarte interesant cel pentru care înotăm [„Să fie lumină” este un proiect jurnalistic independent care-și propune să documenteze și să publice reportaje și investigații despre existența instituțională a cultelor din România].
Revenind la „a înota în ape tulburi”: ca să mă liniștesc am ales varianta „Așa trebuie să fie!”. Sunt două lucruri diferite: eu, de când mă știu, mi-am dorit să fiu liniștit, să ajung să fie liniște în jurul meu, și la propriu și la figurat. Dar ajung foarte rar la starea asta. Pe de altă parte, în apele tulburi eu funcționez foarte bine, ceea ce-mi place, dar, în același timp, nu-mi place. Atunci când e haos în jurul meu eu știu exact ce am de făcut, în legătură cu mine, dar și cu ceea ce e în jurul meu. Lucrul ăsta consumă foarte mult și cred că aici e problema mea, pentru că mă consumă enorm. Dar îmi tot spun: „Uite ce bine funcționezi când e așa!”.
Am filmat recent două luni pentru un film (despre care nu vreau să vorbesc, pentru că habar n-am când o să iasă) și a trebuit să stau în afara Bucureștiului. Mi-a fost foarte greu, dar am funcționat perfect, în sensul că toate motoarele mele au fost pornite și eram ca peștele în apă.
Pentru calitatea asta a ta mulți te-ar vedea lider. Ți s-a spus vreodată că ai fi un bun lider?
Da, și chiar mi s-a și întâmplat să fiu. Asta e partea bună, că știu să conduc, dar pe de altă parte, scoate din mine ceva care nu e neapărat pe placul meu.
Și capacitatea asta a ta se asociază și cu cea de bun organizator?
Absolut! În liceu organizam tot felul de evenimente, coordonam ziarul școlii etc.
În afară de înot, ce alte sporturi mai practici? Eu te-aș vedea făcând yoga.
Toată lumea îmi spune lucrul ăsta și cred că, la un moment dat, o să mă apuc și de yoga, pentru că sunt prea agitat. Mi-e frică, deocamdată, să mă apuc de yoga, pentru că am senzația că va trebui să renunț la absolut orice și nu sunt încă pregătit pentru așa ceva. Eu trebuie să mă duc în vârtej, încă.
La tine e o combinație de cerebral cu emoție….
Da, da, e o combinație foarte dificilă, evident că cineva trebuie să conducă, dar încă nu s-a decis și cine.
Dacă ar fi să alegi între curaj și luciditate, ce-ai alege?
Aoleu! [și a urmat o pauză preț de câteva secunde] Pentru felul în care sunt eu, ar trebui să răspund curaj! Pentru ceea ce lucrez eu e nevoie de luciditate, dar nu-mi prea iese. Dar aș alege curajul. Și cred că nu se va schimba prea curând alegerea asta.
De când mă știu, n-am prea fost lucid. M-am sacrificat, m-am dus până în pânzele albe în anumite situații și nu mă interesau niciodată consecințele. A trebuit să lucrez foarte mult pentru a obține luciditatea de care am nevoie în profesie; foarte mult am muncit. Și acum muncesc.
Ești dependent de ceva în viața ta cotidiană? Pentru că am impresia că fără teatru ai putea trăi.
Da, aș putea trăi fără teatru, dar, pe de altă parte am și eu micile mele manii/obsesii, dar dependențe în sens clasic n-am avut. N-am nevoie de droguri sau de alcool ca să ajung să trăiesc anumite stări, ajung și singur la ele! 🙂
Care este elementul cheie al charismei tale? Cu ce cucerești?
Cred că, în primul rând, cu un fel de sinceritate, asumare a situațiilor, a lucrurilor, a gândurilor. Și cred că sunt cumva drept! Nu mă prefac, nu trăiesc fals, nu spun lucruri false, văd prin oameni și-i văd fix așa cum sunt!
Îți iubești vocea? Pentru că eu da!
Uram să nu mă aud, nu-mi venea să cred ce voce aveam. Am fumat foarte mult și acum am ajuns să-mi placă vocea mea. Aveam o voce mult prea caldă, care denota multă slăbiciune.
Despre cealaltă voce, da! Doar că trebuie să o și ascult! Pentru că, de multe ori, sunt pe lângă!
