Cît de tragică e pierderea definitivă a unui manuscris? Dar dacă autorul manuscrisului pierdut a scris alte opere de o valoare inestimabilă? De la Aristotel la Hemingway există o întreagă istorie a manuscriselor definitiv dispărute, despre care se crede că ar fi putut revoluţiona literatura, filosofia, matematica sau fizica. Fie că a fost vorba despre accidente tragice, precum mistuirea Bibliotecii din Alexandria, despre moartea autorului, cum s-a întîmplat cu I.L. Caragiale, care se pare că n-a mai reuşit să termine o presupusă dramă istorică, sau despre intervenţii exterioare, precum valiza de manuscrise pe care Gao Xingjian ar fi fost constrîns să o ardă, toate cărţile ce nu au mai ajuns la generaţiile următoare reprezintă lacune cu neputinţă de acoperit. Istoria lacunelor analizează cîteva dintre aceste pierderi şi impactul lor asupra cursului istoric al civilizaţiei, mereu pornind de la întrebarea „Ce ar fi fost dacă…?”.
Bogdan Suceavă s-a născut pe 27 septembrie 1969 la Curtea de Argeş. Studii în matematică la Universitatea din Bucureşti şi la Michigan State University. În prezent, profesor în Departamentul de Matematică de la California State University, Fullerton, SUA. Autor al volumelor de proză: Teama de amurg (1990); Sub semnul Orionului (1992); Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii (2002, 2003); Bunicul s-a întors la franceză, istorii (2003, 2008); Venea din timpul diez (2004, 2010, 2014); Miruna, o poveste (2007, 2008, 2017); Distanţe, demoni, aventuri (2007); Vincent nemuritorul (2008); Noaptea cînd cineva a murit pentru tine (2010); Memorii din biblioteca ideală (2013); Scrisori de la Polul Est (2015); Republica (2016). Distincţii literare: Premiul I Nemira, în 1993, pentru nuvela Imperiul generalilor tîrzii; Premiul CopyRo, în 2002, pentru volumul Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii; Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru Miruna, o poveste. Premiul I al Reţelei literare pentru Noaptea cînd cineva a murit pentru tine. Lucrări de istoria matematicii publicate, între altele, în Historia Mathematica, Notices of the American Mathematical Society, Mathematical Intelligencer.
-fragment-
Partea a şasea
Nu e fascinant faptul că cele mai extraordinare poveşti se nasc dintr‑o lacună istorică, dintr‑un act care ar fi existat, care trebuie să fi existat sau care se zvoneşte că ar fi existat? Literatura de ficţiune se hrăneşte dintr‑o asemenea substanţă şi îşi permite luxul de a intra cu temeritate pe teritoriul speculaţiei, de a repune în stare de funcţionare episoadele lipsă, pe care, într‑un veac târziu, viziunea noastră le găseşte drept necesare. Ficţiunea istorică asta face: recuperează lacune. Sute de ani mai târziu, printr‑un aranjament special al nevoii de a vedea, detaliul cu pricina redevine important şi un autor născut veacuri mai târziu repune la locul lui contextul istoric, găseşte sens şi finalitate acolo unde îşi imaginează că ar fi trebuit să fie, suplineşte o motivaţie literară întregitoare, pentru că trebuie să ştie cum a fost. Şi atunci ce este literatura? Ce funcţie fundamentală satisface? Nu răspunde un asemenea efort unui deziderat fundamental, cel de a completa pasajele esenţiale ale trecutului şi de a le restabili semnificaţia, cel puţin doar în sens narativ? Un asemenea scop dă sens eforturilor autorului care scrie veacuri mai târziu şi în acelaşi timp împlineşte şi destinul acelei umbre uitate sub colb de cronici, al cărei destin ar fi decăzut într‑o nedreaptă uitare dacă lacuna nu s‑ar fi împlinit într‑o altă vreme.
Am arătat că motivaţia de a scrie o nouă poveste poate fi tocmai lacuna. Şi asta se petrece nu doar pe teritoriul ficţiunii, ci şi în domeniul ştiinţelor. Îmi aduc aminte de o conversaţie cu unul dintre profesorii mei de la Michigan State, pe vremea când singura mea dorinţă era să aflu cum e posibil ceva nou în matematici, cum poţi să produci teoreme noi. Profesorul mi‑a spus: Înţelegi o teorie cu adevărat abia atunci când ştii ce lipseşte din ea. Orice formă de organizare a informaţiei care identifică ceea ce lipseşte împinge viziunea mai departe şi deschide calea investigaţiei. Dacă lipseşte o clasificare, atunci acolo merită să‑ţi petreci timpul. Dacă o ecuaţie inspiră o caracterizare necesară care nu e încă făcută, acolo e de muncă. Cercetarea fundamentală e arta de a identifica lacunele şi de a inventa metode care să le clarifice.
Piesa cea mai impresionantă din dosarul suplinirii lacunelor istorice este Stăpânul inelelor, de J.R.R. Tolkien, care fascinează pentru că îşi propune să reîntregească o epopee care ar fi existat cândva, în vremuri primordiale, o replică în oglinda anglo‑saxonă a Kalevalei. Ipoteza lui J.R.R. Tolkien e că o epopee a lumii nordului trebuie să fi existat şi că în multe documente medievale vedem doar fragmente ale ei. Aşadar, încă o operă care răspunde unei provocări venite din trecut. Actul de reconstrucţie devine o operaţiune literară necesară, demnă să‑i fie dedicate eforturi de decenii. Rezultatul literar e cea mai impresionantă lucrare din domeniul fantasy, cu 1.500 de pagini profund justificate, atractive şi fascinante, care vreme de mai multe decenii şi‑au câştigat adepţi în toate colţurile lumii. Ni se pare evident că acea motivaţie literară nu depindea de cultura originară unde s‑a născut ipotetica lacună. Sunt atâţia cititori ai lui J.R.R. Tolkien totalmente fascinaţi nu doar de Stăpânul inelelor, ci şi de volumul Poveşti neterminate. Acolo apare alt tip de lacună: un întreg continent de istorii despre o lume imaginară, o lacună într‑un ocean de lacune, eoni bine definiţi despre personaje imaginare, toate semănând atât de mult istoriei, dar fără să fie alegorie, ci o formă subtilă de cercetare a unor zori ai umanităţii. Se poate imagina o formă mai creativă de investigaţie a ceva ce nu poate fi niciodată realmente recuperat?
Pierdută e şi lucrarea De vita sua, a împăratului Augustus, şi, din nou paradoxal, pierdută e şi o istorie a domniei lui Augustus scrisă de Claudiu. Tocmai de aceea din lacuna respectivă s-au inspirat mai multe cărţi, între care romanul lui John Williams şi biografia scrisă de Anthony Everitt. Pe lângă acestea, consemnăm pentru totdeauna pierdută Istoria războaielor germanice, a lui Pliniu cel Bătrân, din care au supravieţuit câteva citate în Analele lui Tacit, precum şi în Germania, şi tot de la Pliniu cel Bătrân e pierdută Istoria timpurilor sale, o cronică despre care ştim că ar fi fost scrisă în treizeci şi una de cărţi. Ne‑o imaginăm plină de viaţă şi de anecdote, un extins domeniu de informaţie la ale cărui culise nu mai avem acces. De asemenea, de la Pliniu cel Bătrân s‑a pierdut şi o foarte interesantă carte despre arta războiului, De jaculatione equestri, un manual care explica felul în care se pot arunca arme letale de către un războinic călare. Iar dacă tot amintim de treburi soldăţeşti, pierdut mai este şi manualul militar al lui Frontinus, despre care ştim că se numea De re militari, pe care ni‑l imaginăm plin de sfaturi utile pentru cei interesaţi de bătălia cu lancea, unde putem afla când se recomandă folosirea sabiei scurte în luptă directă, adică tehnicile mediului militar al epocii clasice.
Pierdute sunt şi Memoriile lui Pyrrhus, care veneau însoţite de nişte cărţi distincte, probabil apendice, asupra artei războiului, mult apreciate în epocă. Despre aceste Memorii Plutarh ne spune că Hannibal Barca, invadatorul Italiei, le‑ar fi studiat şi ar fi fost influenţat de ele. Iar Cicero, a cărui cea mai înaltă virtute e de a fi fost un şoarece de bibliotecă, iar cea mai mare slăbiciune a fost de a se fi lăsat atras de politică, pe care interesul pentru bătălii l‑a apucat abia către bătrâneţe, a lăudat Memoriile lui Pyrrhus pentru claritatea lor.
