Istoria ca evoluție a emoțiilor umane

În ultima vreme, poate și pentru că reperele noastre cotidiene ne-au fost puse la grea încercare (și nu mă refer doar la pandemia cu care ne-am confruntat în ultimii doi ani și jumătate), casele de editură din diverse părți ale lumii au publicat cu predilecție volume dedicate redefinirii umanității din noi, înțelegerii modului cum am ajuns aici, a modului cum suntem construiți, în încercarea de a elimina sau măcar de a diminua efectele negative ale contradicțiilor de tot felul care ne-au măcinat în ultimii trei sute de ani. Determinismul științific bazat pe pozitivismul lui Auguste Comte și-a atins repede limitele, dar, cu toate acestea, îl regăsim în tiparele numeroaselor studii științifice dedicate înțelegerii ființei umane până la mijlocul secolului al XX – lea, ceea ce nu a făcut decât să complice demersul găsirii unor soluții viabile de conviețuire într-un melting pot de decizii politice, economice, sociale, culturale și religioase pe cât de diverse, pe atât de surprinzătoare. Odată cu separarea definitivă a sociologiei de psihologie și cu eliminarea dependenței de tiparele freudiene în psihologie, din a doua jumătate a secolului al XX – lea se pot remarca perspective fascinante, cu un puternic caracter interdisciplinar în tentativa de înțelegere a omului și de redefinire a umanității, caracteristica definitorie și unică a sa. Pe de altă parte, cercetarea științifică a făcut salturi de-a dreptul spectaculoase după Al Doilea Război Mondial, dar ritmul de asimilare al concluziilor și integrarea acestora în noi demersuri științifice a fost mai lent decât ne-am fi așteptat.

În primii ani ai mileniului III, noile perspectivele interdisciplinare au avut drept rezultat, printre altele, o nouă reinterpretare a ceea ce se știa deja, dar, prin integrarea descoperirilor științifice de ultimă generație, concluzia e cu totul alta. Acest lucru este confirmat de reputatul profesor de biologie și neurologie Robert Sapolsky în capodopera sa Behave. Biologia ființelor umane în ipostazele lor cele mai bune și cele mai rele, tradusă și tipărită în România în 2019, la un an de la ediția în limba engleză, dar și de mai recentul volum al unui alt reputat om de știință, neurobiolog, medic și psihiatru, Pier Vincenzo Piazza – Homo biologicus. Cum explică biologia natura umană, tradus și tipărit în 2022. Între cei doi autori și Richard Firth-Godbehere există multe elemente comune în ceea ce privește demersul științific, însă cercetătorul britanic este preocupat să înțeleagă una dintre emoțiile umane cele mai greu de definit și de înțeles – dezgustul, căreia i-a dedicat și teza sa de doctorat. Informațiile acumulate, studiile parcurse de Richard Firth-Godbehere s-au concretizat într-un volum mai mult decât interesant: O istorie a emoțiilor umane: cum au construit sentimentele noastre lumea în care trăim, tradus și publicat de Editura Trei în 2022. Deși titlul inițial este mult mai scurt: A Human History of Emotion, cititorul va înțelege de ce traducătoarea Alexandra Cork a luat această decizie pentru ediția în limba română. Prin abordarea cronologică, respectând tiparele științifice ale istoriei, autorul britanic reușește o sinteză surprinzătoare a modului de înțelegere și de acceptare a propriilor noastre trăiri, pentru care, multă vreme, nici nu au existat termeni adecvați. E firesc să fie așa: lexicul se îmbogățește pe măsură ce conștientizăm achizițiile la nivel mental și comportamental. Așa se explică de ce Socrate, Aristotel, Buddha, Sfântul Pavel, Sfântul Augustin nu aveau cum să facă distincția dintre emoție și dorință și, cu atât mai puțin, dintre emoție, dorință și sentiment. Totodată, chiar dacă din antichitate omul a făcut diferența dintre recompensă și pedeapsă, acestea nu au fost percepute multe secole ca efecte ale unor mecanisme afective declanșate de factori interni și externi. Lucrurile vor fi clarificate surprinzător de târziu, spre sfârșitul mileniului II și începutul mileniului III:

„Dar, deși dorințele pot fi explicate în termeni de ordine și tipuri, există o altă modalitate de a le înțelege, care cred că funcționează mai bine. Acest mod de a privi dorința vine de la filosoful Timothy Schroeder. El a reușit să reducă numeroasele idei filosofice și științifice despre dorințe și aspirații la ceea ce numește „cele trei fețe ale dorinței”.

Prima este dorința motivațională: dorința de a te ridica și de a întreprinde ceva. A doua este dorința hedonistică: dorința de a trăi plăcerea și de a evita durerea. În cele din urmă, există dorința de învățare: dorința de a învăța prin experiență ce va fi bine pentru noi și ce nu. Desigur, aceste trei fațete nu trebuie să existe independent. Dorința motivațională de a trece un examen de conducere auto necesită o dorință hedonistică, ce vizează plăcerea pe care ți-o oferă șofatul și dorința de deveni un șofer cu experiență. Schroeder identifică, de asemenea, două elemente unificatoare ale dorinței: recompensa și pedeapsa. A învăța să schiezi este o recompensă. A nu învăța să schiezi și a te face de râs (sau a-ți rupe gâtul) reprezintă o pedeapsă. Recompensa și pedeapsa sunt cele care leagă dorința nu numai de gânduri, ci și de alte emoții, și de unele dintre cele mai primitive trăiri ale omului.” (p. 46 – 47)

Richard Firth-Godbehere ajunge la aceeași concluzie cu Sapolsky și Piazza în ceea ce privește mecanismele neurologice care fundamentează dezgustul, dragostea și frica. Sapolsky explică magistral aceste mecanisme în partea a doua o volumului mai sus citat. Meritul lui Firth-Godbehere este că încearcă să explice pe înțelesul tuturor aceste mecanisme:

„La fel ca dezgustul și dragostea, frica poate avea o anumită origine neurochimică evolutivă, dar felul în care o trăim este, de asemenea, modelat cultural. Există în mod clar unele lucruri de care aproape toată lumea se sperie, cum ar fi căderea de pe marginea unei stânci și bolile incurabile. Dar frica este destul de greu de identificat în termeni universali. Pentru fiecare arahnofob, există o persoană (aș putea fi eu) care iubește păianjenii și chiar ține tarantule uriașe ca animale de companie (ceea ce eu nu fac). Chiar și printre persoanele cu temeri presupuse ca fiind universale, există persoane fericite să escaladeze fără echipament un perete stâncos.” (p. 131)

Pentru ca cititorul să înțeleagă și mai bine aceste idei, autorul trece în revistă numeroase dovezi din antichitate și Evul Mediu cu privire la aspectele pozitive ale fricii, iar noi avem șansa de a mai renunța la încă o prejudecată cu privire la civilizația musulmană: Coranul menționează zece tipuri de frică!!! Ia te uite cât de complexă era perspectiva lui Mahomed și a contemporanilor săi, care au transcris în versete ideile sale! Inevitabil, Richard Firth-Godbehere aduce în discuție frica și abominația ca reacție (greu de înțeles pentru noi cei de azi), ca sentimente față de vrăjitoare. Contextul pre- și renascentist este de o complexitate fascinantă în ceea ce privește diferitele trăiri umane (așa se explică de ce ne întoarcem iar și iar la capodoperele epocii):

„În viziunea tomistă (Toma d’Aquino, n.n.), frica este o suferință care apare atunci când fuga – în acest caz, pasiunea cunoscută sub numele de fugă – este imposibilă. Și acest lucru este important. Ați observat că atât Shakespeare, cât și Aquino separă frica de fugă? Dacă vă amintiți, psihologia modernă crede că fuga este o componentă esențială a fricii, alături de luptă și „împietrire”. Dar, pentru Aquino și Shakespeare, odată ce trece ocazia de a evita răul, dispare și posibilitatea de a fugi. Te afli în plină primejdie și atunci apare frica. Frica, pe vremea aceea, nu era asociată cu fuga. Frica, potrivit lui Aquino și Shakespeare, este opusul vitejiei; te face laș. În unele privințe, frica lui Aquino seamănă puțin cu emoția la care ne referim astăzi sub numele de panică. Acesta e motivul pentru care este atât de important să te asiguri că știi ce vor să spună personajele istorice atunci când folosesc un cuvânt aparent simplu, cum ar fi frica. Adesea, nu este atât de simplu pe cât pare.” (p. 168)

Încă o dată ni se atrage atenția să nu extragem din context: concluzia va fi falsă, oricum am face. De aceea nu trebuie să ne surprindă nici demersul umaniștilor introduc gustul în contextul emoțiilor, ca o modalitate de cunoaștere foarte importantă: gustul este folosit pentru a evalua binele și răul, ca mai apoi Descartes să facă un mare pas înainte: înlătură definitiv imaginea sufletului tripartit, așa cum fusese gândit de antici.

Expansiunea europenilor va genera o multitudine de efecte, inclusiv în plan afectiv. Pentru europeni este încă foarte greu de înțeles tiparul civilizațional japonez, ceea ce îl determină pe autor să sintetizeze conceptul de cultură a rușinii, așa cum încă nu pot trece peste complexul de superioritate față de civilizațiile africane, americane sau cele din Oceania (interesant studiul de caz despre Ghana). De abia în secolul XX, europenii vor înțelege că furia este rezultatul unui mecanism neurologic, un răspuns la amenințare, dar și emoție socială, la fel ca și rușinea. Cu toate acestea, diferiții lideri politici, indiferent de regimul pe care îl susțin, încearcă să subordoneze sentimentele, să le folosească ca un mijloc extraordinar de manipulare (subliniez că nu e vorba doar despre China și celelalte regimuri totalitare, chiar dacă autorul detaliază doar situația din China). Ar trebui să ne pună foarte serios pe gânduri constatările autorului cu privire la schimbarea de paradigmă socială și sociologică din SUA, mai ales după al Doilea Război Mondial:

„s-a dorit: un control al peisajului emoțional existent și redirecționarea dorințelor către o ideologie politică – „stilul de viață american”.

O modalitate de a face acest lucru a fost prin estomparea granițelor dintre biserică și stat. Doar puțin. În 1954, Congresul a votat schimbarea Angajamentului de Loialitate. America nu mai era „o națiune, indivizibilă”. În schimb, devenise „o singură națiune, cu ajutorul lui Dumnezeu, indivizibilă.” În 1956, mottoul național s-a transformat și el. Mottoul anterior, E pluribus unum („Din mulți, unul”), a fost înlocuit cu „Ne încredem în Dumnezeu”. Acest nou motto a fost imprimat la scurt timp după aceea pe toate bancnotele emise pe hârtie, un memento constant al poziției morale divine a Americii în Războiul Rece, în buzunarul fiecărei persoane. Subtextul era acela că moralitatea Statelor Unite era cumva susținută chiar de Atotputernicul. Asta a permis moralei și controlului emoțional să treacă de la amvon la politicieni. Emoțiile erau o marfă sponsorizată de stat – parte dintr-o atotputernică stare fiscal-militar-emoțională. Dar să-l rechiziționeze pe Dumnezeu nu a fost suficient. Legiuitorii au decis să vizeze o forță și mai mare: mamele.” (p. 337 – 338)

Mișcarea feministă este înregimentată în tiparele politice ale epocii, chiar dacă susținătoarele acesteia nu vor să o recunoască, iar recenta decizie a Curții Constituționale Americane în ceea ce privește avorturile nu vine decât să confirme un adevăr dureros: emoțiile, sentimentele, dorințele ne sunt monitorizate și se încearcă înregimentarea lor în niște tipare convenabile liderilor politici. Astfel, dezgustul nu mai reprezintă doar o simplă reacție fiziologică sau un sentiment, ci este un instrument de manipulare excepțional, care duce la polizarea politică actuală, existentă pe toate continentele.

În contextul actual, când este adus în prim plan conceptul de „minte deschisă”, cunoașterea și emoția reprezintă și modul cum interacționează corpul nostru cu mediul prin mijlocirea simțurilor. Richard Firth-Godbehere nu numai că reușește să ne scoată din tiparele unei abordări scolastice, dar ne provoacă să construim noi premise pentru a redefinirea umanității noastre.

O istorie a emoțiilor umane: cum au construit sentimentele noastre lumea în care trăim de Richard Firth-Godbehere