Corăbii zburătoare. Luntrea cu povești

„Atenția căpitanului Costa șchiopăta: când asculta, când cădea pe gânduri.” Francisca Stoenescu

Asta e o carte cu lapte și miere, te prinde cu toate simțurile, te cheamă pe o fâșie de țărm, te trimite în larg, după zâne și prinți, după iepurii din Valea Plângerii, ca să-ți amintească până la final că amintirile au și ele un rost, trec în poveste. Dacă ești bun povestitor, ai putea să primești un nasture:

„Căpitanul Costa are un surtuc cu doisprezece nasturi de argint cu însemnul cetății, un vultur în zbor cu o sabie în cioc. Pentru cel care are un asemenea nasture este o recunoaștere a credinței lui față de cetate.” (p. 39)

Fericirea eternă, fără colțul lipsă, are și ea scăderile ei, de pildă e lipsită de memorie. Ce să-ți amintești despre un timp în care ai fost doar fericit, ca prințul din poveste?! Paradoxal, timpul nesfârșit are propriile limitări, încape în configurația unei singure zile, care se mai și repetă. Oricât ai mima entuziasmul, ceva te macină filosofic în chestiunea asta. Pescarii sunt și ei oameni, doar că mai obișnuiți cu tainele și cu singurătatea, au șanse să devină înțelepți.

„— Dacă stai și te gândești, prea multe amintiri n-avea de unde să strângă. Pe Tărâmul Tinereții, nimic nu se schimba, totul era veșnic, trăia mereu aceeași zi. Toate zilele aveau aceeași poveste. Ieri era ca azi și mâine tot ca azi. Înseamnă că amintirea zilei de azi era și amintirea zilei de ieri și a zilei de mâine. Deci, amintirea unei singure zile. Amintirile din atâtea veacuri erau toate strânse în amintirea unei singure zile, care se repeta plină de fericire!” (p. 101)

Credibilitatea unui povestitor este pusă la încercare, verificată. De aceea apar întrebările. Răspunsurile amestecă puțin realitatea cu lucrurile imaginate. Când ești întrebat de unde știi că așa s-au petrecut lucrurile, poți răspunde că ai aflat din poveste. Deci cuvântul este deținător de adevăr. Secvența asta are ceva de basm eminescian, e o căutare de tărâmuri fericite, cu cireși în floare și prunduri de ambră:

„— Sunteți norocoși. Dacă furtuna v-ar fi împins în Golful Întunericului, n-ați fi avut scăpare. Vârtejuri puternice stăpânesc locul și ar fi izbit corabia de stânci până praf și pulbere ar fi fost, sau ar fi dorit-o în adâncuri fără să lase vreo urmă. Se știe că nimeni n-a scăpat. Corăbierii ocolesc locul.

—Unde? N-am auzit, spuse căpitanul.

— Mult mai spre miazănoapte. Dincolo de delta râului de unde venim. Țărmul este un zid de stâncă atât de înalt, că luna rămâne ascunsă în spatele lui mult după miezul nopții. Este hotarul tărâmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Tărâmul Veșniciei!

— A ajuns cineva vreodată? se repezi Ilia.

— Cine să îndrăznească? O asemenea încercare e moarte sigură.

— Credeam că nici nu poți să dai din coate de câți s-or fi înghesuit acolo, la veșnicie, râde căpitanul Costa.

— Nici vorbă! Sunt numai trei locuitori, adică trei zâne!

— Și ce fac ziua întreagă? Nu se plictisesc singure?

— Au grijă de animalele sălbatice din pădure.

Marangozul se uită la căpitan. Ar fi vrut să spună așa, într-o doară: „Să mergem și noi”, dar cuvintele i se opriră ca un nod în gât când întâlni privirea căpitanului și întrebă doar:

— De unde știți?

— Dintr-o poveste, sări cu vorba pescarul care venise cu pălăria marangozului pe cap. Se spune că un prinț s-ar fi încumetat totuși la drum și chiar a ajuns. Dar pe uscat, nu pe mare.

— Pe uscat se poate? Nici atât, trebuie să treci printr-o pădure cu fiare sălbatice, în care n-a pătruns picior de om.

— Dar prințul?

— Se spune c-ar fi avut un cal zburător.

— A mai încercat cineva? Voi?

— N-aveam timp, avem prea multe de făcut. Ne amintim de poveste doar când ne întreabă vreun străin.

— E o poveste! N-ai auzit?!! îl trezi la realitate căpitanul Costa.” (pp. 28-29)

Ca în povestirea sadoveniană, istorisirea e precedată de un ritual. Când cade înserarea peste satul Căpcăun, pescarii se adună în jurul unui coș plin de raci fierți și spun povești. Sunt șase pescari. Desfac cu pricepere racii, înlăturând cojile care se adună, în spatele lor, movilă.

„A venit vremea poveștilor, a zis bunicul familiei, ele aduc binele și alungă răul. Trebuie să le spui mereu și mereu, ca să nu le uiți.” (p. 31)

Harul și ispita povestirii sunt doar uneori lucruri diferite. Într-un fel sau altul, ca să prindem desenul mare al vieții și să îi înțelegem sensul, ne pregătim să spunem o poveste. Povestirea nu e niciodată liniară, ea cunoaște întoarceri din nevoia de a recupera ce a rămas nespus, un detaliu, o împrejurare sau chiar o altă mică poveste secundară. Fără aceste toate lucruri, povestitorul simte, la fel ca publicul său, că „mai e ceva”, a rămas ceva nerostit, în așteptare.

De exemplu, când te abați de la firul narativ principal pentru a spune povestea unei pălării care a fost neagră, s-a decolorat și pare albastră. Probabil ochii albaștri care se ivesc de sub borurile largi o fac să aibă acest aspect. Pălăria și-a ales stăpânul și se tot întoarce la el. A apărut adusă de vânt. Se pierde în timpul naufragiului, dar e găsită de un pescar care o și poartă fără a ști a cui e, omul o găsise pe apă. Și pălăria cu boruri largi și pană are un secret – pana este de fapt un cuțit. Nu-i chip să se piardă pălăria asta.

Un singur povestitor nu ajunge, ar obosi repede și, cum rămân totdeauna lucruri nespuse, pe rând, anunțați sau nu, apar alți deținători de istorie, își fac datoria și pleacă mai departe sau se așază alături, tăcuți, să asculte.

„— Ești povestitor?

Povestitor era o meserie frumoasă și foarte respectată la acea vreme. Ei erau căutători de povești, cum auzeau una, o și învățau ca s-o povestească mai departe. Trebuia să ai o mare putere de învățare. Uneori, dacă mai uitau, începeau cu o poveste și sfârșeau cu alta, dar asta se întâmpla mai rar.” (p. 32)

Unele istorisiri ar trebui să înspăimânta, dar asta nu se întâmplă de fapt în poveste, care e ferită, spre deosebire de realitate, de spaime.

Un loc aflat între ape e ocolit. Nici păsările nu mai trec pe acolo, și se duce vestea că ar fi bântuit de strigoi. Povestea spune că doi pescari fără teamă s-au încumetat să ajungă cu luntrea chiar pe acel braț de apă. Au prins un „monstru” – un somn uriaș, lung cât un om – și au obosit doar trăgându-l la mal, unde l-au și lăsat, cât au mers să se odihnească. A doua zi, au văzut că păsările smulseseră carnea somnului. Burta peștelui, sfâșiată, lăsa la vedere o comoară – monede de aur risipite în iarbă. Cei doi pescari nu spun nimănui ce noroc a dat peste ei. Nu știm de ce păstrează taina, poate ca să fie feriți de invidie, poate din egoism, nu știm, că povestea nu spune. Doar că, după un timp, dispar. Și în casa lor pustie oamenii găsesc pe masă un bănuț de argint. Ce s-a întâmplat cu cei doi nu se poate ști, se poate presupune că, departe de locul unde au găsit comoara (pentru că nu s-au temut de strigoi), s-au făcut boieri mari.

Unele istorisiri sunt mai lungi, altele abia au câteva cuvinte. Ține și de cheful pe care îl are omul de a rosti ceea ce a ajuns până la el din cine știe ce timp, din cine știe motiv.

„— Știu o poveste de iubire, dar cu un șarpe care vântura apele, pe undeva prin smârcuri. Într-o zi i-a căzut cu tronc cântecul unei păsări. O urmărea peste tot s-o asculte, dar uneori ea zbura departe peste gânduri și n-o mai auzea. Atunci era atât de nefericit, se ascundea printre nuferi, rămânând zile întregi nemișcat și flămând până o auzea din nou. Îi deveni atât de dragă, că, într-o zi, se înalță deasupra apei, corpul i se acoperi de solzi și-i crescură două aripi mari cu care se putea ridica deasupra pământului. Prin ce vrajă, povestea nu spune, poate doar prin puterea dorinței.” (p. 32)

Anumite povești sunt interzise, iar cel care le rostește este pedepsit. Și mai trist este destinul acelei istorisiri care, nemaifiind rostită, iese din mentalul colectiv, e uitată:

„Crima pentru care fusese aruncat pe viață în închisoare era în ochii bătrânului rege cumplită și de neiertat. Povestise despre iubirea dintre un prinț și o zmeoaică cu părul roșu. Povestea fusese interzisă și pedepsită ca un act de trădare din timpuri străvechi, de când fusese mutată cetatea lângă ape. De altfel, nimeni nu-și mai amintea de această poveste. Era o poveste pierdută.” (p. 48)

O etapă importantă este trecerea de la spus la scris. Lumea se va umple de cărți, povești camuflate.

„— Dacă vor fi atât de multe povești, va fi foarte greu să știi pe care s-o alegi. Cum vei ști pe care s-o citești? Te vei rătăci, ca Harap-Alb, într-o pădure cu cărări șugubățe.

Căpitanul Costa râse: Totul e să nu dai de spân.

— Atunci toți vor ști că pământul e rotund. Acum, unii știu, alții nu!

— Sper ca asta să o afle cât mai curând, spuse Costa.

— Peste o mie și ceva de ani, se vor război tot cu săbii și buzdugane…

— Poate! Dar mai puternice, buzduganul care vor sfărâma stânca sau săbii atât de ascuțite, că vor ucide doar cu strălucirea tăișului, spuse căpitanul Costa. Numai în povești. Cred că într-o mie și ceva de ani vor avea destul timp să se înțeleagă cu vorba și nu vor mai fi războaie și nici arme.

— Dar cai zburători vor fi? Vor fi sigur. Prea de demult visează oamenii la cai zburători, spuse Ilia. Ai văzut în toate poveștile.

— Tu vrei ca totul să zboare, trăim pe pământ, nu în aer. Chiar crezi că, într-o zi, oamenii vor zbura? Tot două mâini și două picioare vor avea, doar nu crezi că le vor crește aripi!

— Și le vor face! Da, oamenii vot zbura, chiar așa cred, spuse Ilia hotărât. E visul meu!

— Vom zbura pe deasupra pădurii și vom poposi pe vârful stejarului!

— Poate și corăbiile vor arăta altfel, poate vor fi purtate de vânt, nu de apă. De ce nu? În loc de vâsle, să aibă aripi! Corăbii zburătoare! Când eram copil, mi-a făcut bunicul o corabie cu o pânză cât palmă. A ridicat-o vântul mult deasupra apei și-a rămas agățată într-un copac.

— Era doar o jucărie!

— Nu-i de râs, cu o corabie zburătoare se poate trece ușor peste pădurea cu sălbăticiuni și să ajungi pe acel tărâm. Dar tot el spuse: Îți dai seama ce aglomerație va fi acolo? Bietele zâne își vor face bocceluța și vor pleca în lumea largă!” (pp. 106-107)

Atmosferă de han e pretutindeni, povestea însăși devenind adăpost, ca la Boccaccio sau, mai aproape de noi, ca la M. Sadoveanu. Pescarii își apropie sau își îndepărtează luntrea de mal, ca în povestirile lui Fănuș Neagu. Îmi vine în gând, la final de istorisire, și Corabia timpului, minunatul text al Monicăi Pillat. Simplitatea dialogurilor e aceea pe care o afli și în cărțile Silviei Kerim. Ceva din migala fabulatorie din Deschide ochii și vei vedea orașul, Iordan Chimet, simți în fiecare pagină. E multă cultură stratificată în rândurile ordonate ale acestei cărți din care pleacă, spre alte limanuri, Corăbiile zburătoare. Există cărți atât de frumoase încât, asemenea unor personaje de poveste, trebuie căutate și, cu noroc, găsite și citite cu atenție și cu mirare.

Captivat de cartea asta a Franciscăi Stoenescu, ai senzația că povestea ține în jurul ei lumea. Dar și invers e interesant de privit, cum lumea rostogolește povestea, cea care alungă plictiseala, trezește spiritul de aventură și dă constant o noimă vieții. Nu despre o echilibrare morală a lumii este vorba în Corăbiile zburătoare, ci despre intrare în armonie, prin comunicare. Cine spune frumos o poveste capătă sfat și îndemn, devine înțelept și un pic nemuritor, la fel ca și cel care ascultă și cade pe gânduri.

Las mai jos alte fragmente:

„Ilia amuțise de atâta frumusețe, de parcă s-ar fi deschis porțile paradisului. Nuferi albi și păsări, toate păsările pământului. Și liniște, nu se-auzea decât atât, bătaia lor din aripi, clipocitul în apă al vâslei, iar dacă ascultai atent, respirația lor.

Ilia se aplecă spre urechea căpitanului și-l întrebă în șoaptă: — Am ajuns pe Tărâm?

Nu primi răspuns, nici căpitanul Costa nu mai văzuse atâta frumusețe, iar el călătorise ceva la viața lui.

Pe întinsul apei apăreau mici insule, explozii de vegetație sălbatică, misterioase și ademenitoare, te copleșea dorința să tragi la mal și să faci măcar câțiva pași.

S-au plimbat printre insule, și mereu alte imagini apăreau bucurându-le ochii.” (p. 40)

„— Și pentru mine soarta a hotărât să caut aripile zmeilor, spuse Ilia, mai în glumă, mai în serios, dar cu părere de rău totuși, pentru călătoria pe mare. Pornim acum într-o călătorie pe uscat.

— Dorești atât de mult să zbori?

— E visul meu dintotdeauna, spuse Ilia.

— Mai întâi trebuie să înveți să te desprinzi de pământ.

Și pentru că Ilia se uita nedumerit, adaugă: Să înveți să fii liber ca păsările cerului și pe urmă să-ți iei zborul!” (p. 36)

„Bunicul, el m-a îndemnat să plec, de câte ori eram în preajma lui, îmi spunea: aleargă mânzule, nu te opri! Poate, într-o zi, vei da nas în nas cu tine.” (p. 23)