„Ionesco. Elegii pentru noul rinocer” de Liliana Corobca

Motto1: „Tovarăşi, dacă nu vine Ionescu la rinoceri, vin rinocerii la Ionesco. Să nu ne pierdem încrederea şi optimismul, oricum e al nostru, e foarte român, nu a uitat limba, nu şi-a schimbat numele.” Liliana Corobca

În Lecţia, cunoscuta piesă a lui Eugène Ionesco, eleva, care dăduse bacalaureatul în ştiinţe şi pe cel în litere, aspiră să obţină „doctoratul total”, deşi nu ştie să răspundă bine la nicio întrebare a profesorului examinator (anchetator) – care număr va fi mai mare? cel mai mic sau cel mai mare? Pe elevă o doare măseaua. Metaforic, măseaua aceasta e semnul unei traume. Ceva nu funcţionează deloc, şi nu doar la şcoală.

În viaţa reală, stabilit împreună cu tatăl său, după divorţul părinţilor, la Bucureşti, ca elev la Sf. Sava, Eugen Ionescu are cu şcoala o relaţie dezastruoasă. Diferenţa dintre cunoaştere şi învăţare se anulează, din pricina unei mentalităţi rinocerizate. Nici nu a susţinut bacalaureatul la Sf. Sava. Nu a fost cu putinţă. L-a dat, prin intervenţiile şi străruinţa tatălui său, undeva, la un liceu din provincie.

Nu a fost premiant şi nu avea note bune, practic, nu i se punea nota zece nici dacă merita, deşi tânărul Eugen Ionescu avea un univers cultural de neegalat. Vorbea franţuzeşte impecabil, lucru firesc, doar venea de la Paris. Băiatul, timid în faţa fetelor, care se bâlbâia intenţionat, căci nu era bâlbâit, crea complexe de inferioritate. Era ameninţat frecvent cu corigenţa şi chiar cu repetenţia. Şcoala austeră a vremii nu îngăduia manifestări personale, sancţiona drastic opiniile ieşite din cadrul impus, îşi exmatricula elevii rebeli.

„Pe urmă, noi eram copii normali, cu preocupări copilăreşti, iar el visa să cucerească lumea, putea critica pe oricine din manualele noastre: scriitori, Napoleon, Homer, dacă nu-i conveneau, cu argumente care îi lăsau mască pe bieţii profesori. Colabora cu articole şi versuri la reviste în timp ce noi toceam materia pentru a lua o notă mare, iar el nu punea preţ pe aşa ceva. Unii credeau că nici nu-i elev, cum să scrie un elev asemenea cronici despre pictorii noştri. Foarte talentat, modest, nu se lăuda cu cunoştinţele lui, se îmbrăca elegant, purta pălării ca un domn.” (p. 57)

Figura paternă este profund negativă. Tatăl, un avocat cu doctorat luat la Paris, pare egoist şi autoritar, intransigent până dincolo de limitele acceptabile. Copilăria este marcată de scandalurile izbucnite între cei doi soţi, de faţă fiind şi copiii. Fetiţa este dusă la o casă de copii. Ulterior, se va întâmpla lucrul acesta şi cu Eugen. Parisul din copilărie nu este neapărat cel cultural.

Copiii sunt separaţi prin divorţ. În noua familie nu este loc pentru ei, iar mama vitregă intră perfect în convenţia clasică. Eugen este crescut de un tată autoritar, care aminteşte mult de protagonistul piesei Regele moare, un tată care, probabil, a murit de mai multe ori în gândurile copilului şi ale adolescentului Jojo, înainte să moară de tot:

„Cu Eugen nu s-au împăcat. Poate tata ar fi găsit o limbă comună cu el, dar se băga Lola, rea, geloasă şi invidioasă, nu cumva să meargă relaţia dintre tată şi fiu. Tata încerca să-i scoată din cap literatura, pictura, actoria, tot ce-i plăcea lui Jojo (el declara special că vrea să se facă actor, dar nu ca să-l enerveze, chiar îşi dorea asta şi cred că avea talent) şi să-l bată la cap cu doleanţele lui, magistrat, atâta ştia, să facă studii juridice, iar Eugen o ţinea pe-a lui, nici să n-audă. De asta se certau cel mai des. Eugen avea caiete de desen sau jurnale în care scria versuri, dara tata le găsea, i le citea, râdea de ele şi le rupea sau i le arunca pe foc, aveau o sobă mare. I-a găsit şi cărţile pe care le luase de la dl Schreiber şi ne ameninţa că le aşteaptă aceeaşi soartă, dacă nu se astâmpără. La început, tata nu ştia de unde ia Jojo cărţile, că bani de buzunar nu-i prea dădea, ca să aibă de cărţi aşa scumpe. Eugen ţinea mult la acel domn, am fost şi ei o dată la el, dar Lola sau cineva din cumnaţi l-au văzut cum ieşea de acolo sau intra, nu mai ştiu. Ne-a povestit Eugen când ne vizita. Lui tata îi era probabil ciudă pe acel domn, că-i strică educaţia fiului visată de el, îi era ciudă că merge aşa des la el, că îl încurajează să scrie, să citească, că el vine mereu cu atâtea cărţi şi a găsit un moment şi l-a alungat din casă, că era chiriaşul tatei, l-a jignit, iar Jojo nu putea face nimic, era furios pe tata şi neputincios. Jojo zice că tata l-a bătut şi l-a înjurat când era şi el de faţă, special, ca să vadă şi să sufere şi el, şi domnul acela. L-a umilit pe acel domn micuţ şi blând. Eugen semăna cu mama la corp, nu era prea înalt, nici prea bine făcut, poate era prea tânăr, poate s-a mai îngrăşat acum, dar tata era puternic, mai robust, şi-l bătea des, ne arăta vânătăile, şi-i reproşa mereu: Te-ai aruncat lu’ mă-ta, prostule! Şi neamurilor ei de ciudaţi. Asta auzeam şi de la Lola. Poate relaţia noastră cu tata n-ar fi fost aşa de rea dacă Lola nu l-ar fi dus de nas cum poftea ea. Tatei îi plăceau disciplina, supunerea totală, casa aceea a lor era plină de oameni care-l linguşeau, din Dom Şef, Dom general, Înălţimea Voastră, ordonaţi, executăm nu-l scoteau. Acum, tata nu era general, înalt era şi tot ce auzea îi plăcea.” (p. 68-69)

Un divorţ nu rezolvă mai nimic, în acest caz. Revenirea la Bucureşti se dovedeşte neinspirată. Eugen are o personalitate imposibil de strunit. Conflictele cu profesorii de la Sf. Sava se nasc pe fondul acestui spirit rebel. Este admirat de colegi, care-i recunosc talentul şi îi preţuiesc pentru cultura sa europeană. Mediul şcolar bucureştean, deşi considerat de elită, este totuşi, pentru tânărul venit de la Paris, absolut mediocru, marcat de impostură şi de orgolii absurde.

Anul 1938 pare să fie mai bun, căci tânărul obţine o bursă la Paris, pentru realizarea tezei de doctorat – Tema Morţii şi a Păcatului în poezia franceză de la Baudelaire încoace. După doi ani revine la Bucureşti, unde trăieşte ororile politice ale vremii – prigoana împotriva evreilor, mai ales – şi de unde vrea să plece cu disperare, înapoi, în Franţa, singura patrie posibilă, fiindcă e o patrie a spiritului.

Cartea aceasta face psihologie subtilă. Dacă s-a întâmplat să fii familiarizat cât de cât cu teatrul aburd al lui Eugène Ionesco, înţelegi, citind biografia romanţată realizată de Liliana Corobca, legătura dintre viaţă şi operă. Biografia dramaturgului este reconstituită, ca la un proces, prin depoziţiile martorilor şi dovezile (cvasificţionale) aduse ca mărturie. Eugène Ionesco însuşi nu mai este o persoană, ci un personaj ca cel din Străinul lui Camus. Se ridică, rând pe rând, cortinele (sunt mai multe cortine), după fixarea decorului. Se pun în sală scaunele.

După ce se termină spectacolul, actorii se străduiesc să iasă din rol, pentru a reveni la viaţa lor adevărată. Uneori este foarte greu să laşi în urmă un personaj. Aşa se întâmplă şi cu această carte despre Eugène Ionesco. Rămâi în siajul ei, chiar şi la ceva timp după ce ai terminat de citit ultima pagină. Literatura are asupra vieţii un ascendent puternic, fiindcă poate reconstitui trecutul, piesă cu piesă, într-o imagine aproape niciodată cronologică, însă întotdeauna semnificativă. Mai mult, ficţiunea, în rolul Kassándrei antice, capătă forţa predicţiei. Noul rinocer există, poate că, între timp, nici nu mai e atât de nou. Iată:

„A imagina înseamnă a prevedea. Rinocerii mei erau la început imaginari, apoi au devenit reali, dar puţini, apoi reali, dar tot mai mulţi. Apoi au invadat întregul univers…” (p. 189)

„Bine i-au făcut şi Eleonora Buruiană, soţia cea tânără şi blondă, cu burta plină de fripturi şi sarmale, a tatălui său, care i-a pus beţe-n roate, i-a otrăvit copilăria şi l-a alungat de acasă, şi profesorii din Liceul „Sf. Sava”, care s-au supărat pe obrăzniciile sale, simple adevăruri pe care le spunea el gândind cu capul lui, nu învăţând comentarii pe de rost, bine i-a făcut tatăl care l-a dezmoştenit şi i-a repetat tot timpul că e un nimic, un vagabond, un repetent. Vagabondând dintr-un loc într-altul, are acum o superbă locuinţă în inima Parisului.” (p. 188)

„Dar visul tainic şi mare e să urce pe scenă, din copilărie a visat să urce pe scenă şi să joace, a visat să devină actor. Notă informativă despre visele Marelui Dramaturg.” (p. 194)

„Imediat să fie rechemat acest dobitoc mistic unicornorat. Se lasă sedus de viciile capitalismului, se abate din prima încercare de la misiune. Ne ţine lecţii şi teorii despre rinocerii de pretutindeni. Tovarăşi, nu aţi fost trimişi în importanta operaţie ca să admiraţi rinoceriţe, ci ca să-l aduceţi în cât mai scurt timp şi de bunăvoie pe Marele Dramaturg acasă!” (p. 182)

„În instituţiile de învăţământ numele lui Ionescu să dispară din programe. Tovarăşii vor urmări activitatea duşmănoasă a acestuia şi vor încerca să-i atenueze efectele negative, conform instrucţiunilor.” (p. 201)

Ionesco. Elegii pentru noul rinocer de Liliana Corobca