„A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii” de Matei Călinescu

În jurnalul din ultimii săi ani de viață, criticul literar Matei Călinescu, reevaluându-și scrierile, spunea că Portretul lui M îi este cartea cea mai dragă, Cinci fețe ale modernității i se părea învechită „și ca metodă, și ca informație”, în timp ce de cartea Rereading, apărută inițial în SUA, în 1993, se arată mulțumit. Un singur lucru părea să-i lipsească:

„În cartea mea despre lectură/relectură am scris cu interes despre vârstele lecturii, despre locurile și ocaziile ei. Am scris (exercițiu imaginativ bazat pe mărturii directe) despre lectura în închisoare. Am scris (bazat în parte pe experiența personală) despre lecturi religioase (relecturi). Aveam impresia că obținusem o înțelegere – fie ea cât de superficială și limitată – a fenomenului lecturii. Dar lipsea ceva: lectura pe patul de moarte”.

(Un altfel de jurnal: ieșirea din timp, Humanitas, 2016, p.458)

Iată un scurt rezumat, oferit chiar de autor, împreună cu presupusele limitări care, însă, nu sunt resimțite de cititor, parte din cauza caracterului inepuizabil al subiectului, care îl face imun la exhaustivitate, dar (și în pofida acestui fapt) mai ales datorită viziunii originale asupra acestuia, care îl va surprinde pe cititor chiar și atunci când se va regăsi în ipostazele descrise.

În versiunea românească, cartea a apărut sub titlul A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, iar eu am citit ediția din 2017, de la editura Humanitas, care conține și Addendum III (în care sunt adunate articolele publicate de autor în revista Dilemateca, în perioada 2006-2008), pe lângă Addendum I (ce cuprinde un eseu din 1998) și II (ce cuprinde analiza microromanului Craii de Curtea-Veche, 2002), din edițiile precedente (2003 și 2007), de la Polirom. Acestea întregesc și prelungesc plăcerea lecturii unei cărți erudite, complexe, dar atât de proaspăt și elegant prezentată.

Cartea propriu-zisă are patru părți, prima fiind poate cel mai greu de parcurs, pentru că, după o fascinantă intrare în subiect, prin intermediul examinării unei povestiri recitite (El Aleph de Jorge Luis Borges), urmează o expunere destul de tehnică a modelelor de lectură, pornind de la modelul clasic al lizibilității, în versiunea lui Roman Ingarden, care postulează drept cititor ideal pe cel ce „simte opera estetic de la prima lectură”, până la paradigma instituită de Roland Barthes, pentru care lectura liniară este, dimpotrivă, un antimodel, iar relectura – testul de calitate al oricărei scrieri. Matei Călinescu înțelege să nuanțeze cele două paradigme, susținând că o primă lectură virginală nu există, datorită aurei specifice ce înconjoară orice carte (recenzii, faima autorului, chiar și coperta și locul unde se vinde volumul deteriorează inocența lecturii), iar, de cealaltă parte, explicând că circularitatea mitică a recitirii a lui Barthes rămâne încastrată în liniaritatea timpului textual și biologic, iar lectura este „supusă legii inexorabile potrivit căreia orice se întâmplă în timpul fenomenal nu poate avea altă soartă decât să se cufunde din ce în ce mai adânc în trecut”.

Din această primă parte începem să îl cunoaștem pe recititor, care nu e doar cel ce citește de două sau de n ori o carte, ci și cel ce se apleacă asupra primei lecturi cu atenția și concentrarea caracteristice unei lecturi reflexive, întreruptă de pauze pentru gândire sau pentru consultarea surselor, dicționarelor, enciclopediilor sau altor izvoare la care face trimitere textul, direct sau indirect. Însă, începând cu cea de-a doua parte a cărții, Istorie, psihologie, poetică, portretul recititorului nu atât se va clarifica, cât se va desfășura în toată complexitatea și imprevizibilitatea lui.

Vom fi nevoiți, printre altele, să ne descotorosim de câteva stereotipuri despre relectură și recititor. Cum ar fi părerea că cei mai frecvenți recititori ar fi bătrânii, reticenți la nou și nostalgici. De fapt, copiii, aduceți-vă bine aminte, sunt cei care pot citi și de zeci de ori aceeași poveste sau carte de aventuri, pentru a re-trăi momentele de suspans favorite. Dar nici bătrânul nostalgic și nici copilul entuziasmat nu sunt modelul de recititor pentru care pledează autorul. Pentru a face diferența, ar fi cazul să recurg la noțiunile de implicare și absorbire pe care autorul le analizează în partea a treia, în care revine, pentru un capitol, la scurte abordări psihologice. Astfel, relectura cu tentă emoțională, precum cele amintite mai sus, este caracterizată de implicarea cititorului, care se lasă „purtat de acțiunea unui roman” și sare „peste un pasaj aparent mai puțin semnificativ, o descriere, să zicem, care totuși poate conține informații esențiale”. De cealaltă parte, „pe cititorul absorbit nu-l deranjează întreruperile, revenirea asupra unor fragmente, verificarea sensului precis al cuvintelor sau expresiilor ori construirea și reconstruirea imaginilor mintale detaliate, cu răbdarea lucidă și plină de râvnă a cuiva care potrivește fragmentele unui puzzle”.

Cred că s-a conturat, până aici, o imagine, oricât de superficială, a recititorului. Totuși, să nu vă imaginați că acesta este neapărat fie un critic literar, fie un student sau orice alt om care recurge la acest tip de lectură lentă și concentrată în scopuri didactice sau de investigare. Acesta ar fi alt stereotip care postulează că plăcerea lecturii survine doar în timpul lecturii liniare, relaxate. Ei bine, pentru a distinge între tipurile plăcerii, făcând astfel noțiunea mai incluzivă, voi apela, din nou, la acea curioasă parte a treia care, după părerea mea, este centrală din punct de vedere al soluțiilor pentru toate interogările pe care le ridică autorul pe parcursul întregii cărți. Numită Jocurile lecturii, ea abordează dimensiunea ludică a acestei experiențe și distinge între jocul de tip „ce-ar fi dacă” și jocul cu reguli. De obicei, asociem plăcerea cu jocul de primul tip, jocul simbolic în care se improvizează și nu se înaintează nici o regulă constrângătoare (cum ar fi jocul copiilor „de-a medicul” sau „de-a școala”). Acestui joc îi corespunde, în cazul lecturii, acea stare de absorbire neglijentă și nerăbdătoare căreia îi pasă doar de firul narativ pe care o poartă textul, fără a încerca să distingă enigme ascunse, nerelevate direct.

De cealaltă parte, cititorul care joacă un joc cu reguli presupune, încă de la început, existența mai multor secrete ale textului decât cele evidente, astfel încât încearcă să descopere, în text, regulile după care să poată descifra până și golurile din scrierea respectivă. Plăcerea euristică și intelectuală a acestui fel de lectură nu trebuie ignorată, chiar dacă presupune un efort mintal susținut și migălos. În același timp, nu putem neglija că și cititorul absorbit poate să simtă o implicare caracteristică primei lecturi, implicare generată de surpriza noilor detalii, neobservate la lecturile precedente, sau a noilor interpretări condiționate de schimbarea condițiilor lecturii (vârsta, locul, evenimente externe sau interne care schimbă viziunea asupra vieții). Pentru cititorul împătimit de acest tip de lectură, cărțile ce se citesc liniar, fără ambiguități și trimiteri sinuoase înainte și înapoi, de-a lungul textului (sau chiar înafara lui), sunt, de fapt, ilizibile. Deși, s-ar putea ca acesta să găsească enigme și acolo unde acestea nu au fost încorporate de către autor, printr-un proces imaginativ de rescriere, atunci când romanul permite acest lucru. Dacă, însă, nici atât nu poate oferi romanul, atunci să nu vă simțiți vinovați dacă îl lăsați necitit…

Din această imagine a (re)cititorului se desprinde, numaidecât, și calitatea pe care trebuie s-o aibă orice carte cu adevărat importantă: „relizibilitatea, acea forță asupra imaginației cititorului de calitate care-l face să vrea să recitească, să se simtă obligat să recitească și să se simtă cumva vinovat dacă nu recitește”.

… calitate care nu e ușor (și nici profitabil) să fie îndeplinită în condițiile curente ale idolatrizării inovației, noutății și al confortului facilității. Această observație ne va ajuta să ne dăm seama că recititorul nu este o invenție suprasofisticată a criticului literar modern. Dimpotrivă, relectura era o normă în Antichitate și Evul Mediu, mai ales a cărților religioase, un exercițiu spiritual pentru călugări, dar și pentru credincioși, odată cu Reforma protestantă și cu invenția tiparului. În același timp, romanele cavalerești erau recitite cu mare plăcere pentru suspansul și aventura pe care le ofereau, fără ca probabilitatea citirii acestora în cheie simbolică, chiar religioasă să fie exclusă de autor.

Partea a patra, care se concentrează asupra secretivității, evidențiază rolul enigmelor în stimularea interesului cititorului și vorbește despre comunicarea ascunsă. Nu îmi propun și nu am pretenția să pot realiza un rezumat fidel al cărții, întrucât aceasta e o carte a subtilităților savuroase, a nuanțelor care dau farmecul lecturii și a concluziilor care devin revelatoare doar dacă păstrăm contextul demonstrațiilor. Nu aș îndrăzni să atentez la primatul regulii plăcerii.

Dincolo de teoretizări, ipoteze și speculații, deliciul cărții îl constituie, bineînțeles, manifestările recititorului în acțiune, care este autorul însuși. Analiza în cheie ludică a unor cărți revine (după El Aleph din prima parte, când poetica călinesciană a (re)lecturii nu ne era cunoscută), în partea a treia și a patra, dar și în addendum II și III. Sunt examinate texte literare precum O coardă prea întinsă și Viața particulară de Henry James, Le Voyeur de Alain Robbe-Grillet, dar și mai cunoscutele Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale sau Idiotul lui Dostoievski. Jocurile imaginației, insistența căutării detaliilor, frumusețea, eleganța și ineditul descoperirilor, dar și ale interpretărilor speculative nu pot să nu cucerească cititorul înrăit care, astfel, găsește prilej pentru introspecția și analiza propriilor dimensiuni ale acestei ipostaze existențiale. Analizele propuse de autor te invită la citiri și/sau la recitiri, acestea implicând și relectura cărții de față, pentru compararea impresiilor și a aplicării teoriilor la texte concrete. Cert e că lectura nu mai e la fel după cartea A citi, a reciti: sunt perturbate viteza, atenția, atitudinea față de lectură, fiind, în cele din urmă, „afectată” și calitatea lecturilor, odată ce avem la îndemână un test în care putea avea încredere: cel al relizibilității.

A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii de Matei Călinescu