Când obiectul devine sursă de inspirație – „O lumină în inima nopții” de George Banu

Să te joci cu lumina sau să joci în lumină, aceasta este una din întrebările cu care se confruntă actorul când este pe scenă. Regizorului îi rămâne dificila (adeseori) sarcină de a pune în lumină personajul, în detrimentul celui care-l interpretează. Mulți au credința că fără actor personajul își pierde viața, esența. De fapt, dacă reducem spectacolul la text, personajele joacă sub ochii cititorilor, își dau unii altora replicile și compun tablouri vivante dintre cele mai veridice. Punerea în scenă, montarea piesei, cu alte cuvinte, derivă oarecum din dorința regizorului de a pune în lumină unul sau altul dintre personaje, de a evidenția un conflict sau de a descompune o relație sub ochii celor din sală. Așa ajungem la un singur text și mai multe spectacole, un singur (și adeseori lung) șir de replici care ne pare proaspăt, mereu altul, cu fiecare nouă montare. Unii regizori au obsesii, montează de patru-cinci ori același text, de fiecare dată în altă cheie, încercând astfel să prindă cât mai bine sensul primar, de bază, al textului.

O lumină în inima nopții, cartea lui George Banu aduce în prim-plan relația dintre lumină și jocul scenic, dar nu doar atât. Operând din start o reducție extrem de limitativă – lumina dată de candelabru – criticul de teatru impune cititorului o anumită viziune, interpretările acesteia fiind și ele canalizate într-un anumit sens. Așa se explică de ce nu găsim nicio referință la candelabrul din mijlocul bisericilor (ortodoxe sau catolice), ci doar la corpurile de iluminat care dădeau (pe vremuri) viață sălilor de bal și palatelor sau castelelor princiare. Dacă ar fi să ne limităm la interpretarea luminii ca semn, dar și la semnificația pe care o capătă aceasta în timpul slujbei sau în mijlocul unui locaș de cult (biserică, chilie de călugăr sau catedrală), atunci da, se cuvine să-i dedicăm cel puțin o discuție separată, dacă nu studii serioase; aici rețin doar ideea că uriașul candelabru din mijlocul unei biserici se aprinde doar la sărbătorile foarte mari și la praznicele împărătești, deci rostul luminii este bine cunoscut și integrat în ritual. Dacă este să ne referim la cum facem să se avem parte de lumină dumnezeiască (sau sfântă) pe scenă, într-un anumit moment al spectacolului, iarăși cred că este nevoie de un studiu separat. Este foarte adevărat că sursa unei astfel de lumini poate fi candelabrul, dar de cele mai multe ori este vorba de reflectoare și filtre. Mi-aduc aminte, de exemplu, de Karamazovii (regia Nona Ciobanu), de la Teatrul Mic: nicio urmă de sfințenie în scenă, dar cu toate acestea, atunci când Alioșa este adus în prim plan, dintr-odată lumina se schimbă, iar el capătă chiar și o aură îngerească.

„Transgresarea limitelor este adoptată în afara teatrului prin reproducerea efectelor teatralității: piețele și străzile sunt tratate ca niște scene urbane, cu deosebirea că lustrele agățate în ghirlandă, la exterior, evocă interioare investite festiv în mod imaginar. Piața Vendôme, de pildă, una dintre cele mai nobile din Paris, e împodobită, pentru sărbătorile de sfârșit de an, cu un șir de candelabre, devenind un veritabil salon la scara unui oraș.” (p. 40)

O lumină în inima nopții completează seria de eseuri scrisă de George Banu și apărută la Editura Nemira, o serie care-și are drept principală sursă prietenia: cea dintre autor și Valentin Nicolau. O prietenie convertită la nivel de text, căci toate eseuri care fac parte din acest ciclu de apariții editoriale vorbesc despre prieteni, care la George Banu devine principiu călăuzitor. El este prietenul artiștilor – regizori, actori, artiști plastici – și, ca atare, misiunea lui este să ne împrietenească cu aceștia. El nu este neapărat critic, cât mediator, om de legătură între cei care sunt sub lumina reflectoarelor și cei care sunt în spatele reflectoarelor, cufundați în întunericul sălii. Cel de-al patrulea perete – lipsă, dar suplinit adesea de cortină – există sau nu, în funcție de spectatori, dar niciodată nu va fi pus în lumină.

„Odinioară un angajat atent aprindea și stingea lumânările. Un protocol care de mult a încetat să mai fie indispensabil. Acum e suficient un întrerupător. Noroc că praful continuă să se depună! Chiar și candelabrele se murdăresc și teatrele vizează curățarea lor: calitatea luminii depinde de ea.” (p. 66)

Seria de eseuri dedicată candelabrului este una inedită, dar cu atât mai surprinzătoare. Eseuri scurte, care aduc în prim plan spectacole celebre, regizori și teatre la fel de celebre, locuri și oameni fără de care n-ar fi avut rost să vorbim astăzi despre… candelabre. George Banu, omul, are un candelabru, cumpărat nu cu mulți ani în urmă, o achiziție făcută din dorința de a păstra și reproduce parte din magia scenei, dar și din dorința de a-și explica cum devine posibil misterul, cum se produce mirajul. Toate eseurile puse la un loc nu fac altceva decât să provoace imaginația cititorului, să-l pună în situația concretă de a reflecta cu privire la o situație sau alta. Acum ne pomenim într-o piață de vechituri sau într-un anticariat de unde răzbate o lumină aparte, a cărei sursă este un candelabru uriaș sau de dimensiuni mai mici, acum suntem pe scenă, într-un spectacol magistral marca Wilson, Șerban sau Purcărete. Acum suntem în loja imperială a unui teatru rusesc, acum suntem în casa scriitorului. Acum suntem pe Champs-Élysées, acum pe o străduță înfundată, de unde nu răzbate nicio lumină. Gânduri disparate, născute din situații concrete, din evenimente la care a fost părtaș George Banu; în fapt, la final, ele compun împreună un singur și mare univers ideatic, cel atât de puternic personalizat.

„Să nu reziști forței prin forță, aceasta este lecția candelabrelor. Să te retragi în frumusețe… și în tot ce presupune ea ca formă de respingere a gunoiului și a kitsch-ului cultivate cu fervoare pe multe dintre scenele actuale!” (p. 110)

Dincolo de nostalgia omniprezentă și atât de evidentă, găsim în acest volum și altceva: o nevoie de ancorare a schimbării într-un sol extrem de fertil. Teatrul este o artă a efemerului, prin definiție. Nevoia de a re-crea magia seară de seară, de a re-aduce în fața spectatorilor același spectacol, identic până la milimetru cu cel din seara trecută impune niște rigori greu de acceptat de artiști. Lumina trebuie să fie și ea la fel, în două sau trei seri consecutive, ori asta pare adeseori misiune imposibilă. Succesul unui spectacol ține și de această capacitate de reproducere, dar și de mimetismul actorilor convertit la rang de profesionalism. Spectacolele lui Grüber, Wilson, Purcărete sau Șerban se joacă sub ochii cititorilor-spectatori, devin emblematice cu adevărat și pentru că se joacă într-o altă lumină, cea asupra căreia ne atrage atenția George Banu.

O lumină în inima nopții. Candelabrul, de la spațiul intim la scenă de George Banu