Ion Rațiu, o poveste încă nespusă
Privind în urmă, la felul în care s‑a construit destinul lui Ion Rațiu, găsim anul 1940 drept cel care i‑a schimbat definitiv parcursul. Născut în 1917, Rațiu a absolvit Facultatea de Drept la Cluj. În 1940 tocmai își încheia studiile militare în cadrul Școlii de Ofițeri de Rezervă. În timp ce se afla concentrat cu Regimentul 31 Artilerie, a suferit un grav accident de schi care l‑a obligat să se întoarcă acasă, la Turda. Astfel că, în ianuarie, se afla în concediu medical, exact în perioada în care la Turda revine și unchiul său, Viorel V. Tilea, în acel moment ministrul plenipotențiar al României la Londra, pentru a participa la înmormântarea mamei sale. Zilele petrecute în familie de cei doi au fost un prilej pentru a provoca o discuție despre viitorul tânărului Rațiu. Așa s‑a născut ideea ca Ion Rațiu să solicite angajarea în Ministerul de Externe și detașarea sa la Londra, în echipa lui Tilea. Câteva luni mai târziu, la 1 aprilie, Rațiu a fost numit cancelar diurnist la Legația1 României din Londra, iar la 13 aprilie 1940 a părăsit țara pentru o perioadă de timp relativ scurtă, credea el. În realitate, călătoria lui Ion Rațiu a fost începutul unui exil îndelungat, care a durat 50 de ani, până pe 24 ianuarie 1990.
Odată întors acasă, în România, Rațiu a vorbit în repetate rânduri despre exilul său, așa cum au făcut‑o și alții ca el, dar a durat mult până să câștigăm răbdarea de a‑i asculta și dorința de a‑i înțelege pe cei care au fost pedepsiți cu suferința surghiunului.
Din fericire, lui Ion Rațiu i‑a plăcut să scrie. A admirat întreaga lui viață jurnaliștii și scriitorii, încercând adesea să fie unul atunci când știa că, în lupta sa politică, frumoasa armă a cuvântului scris este mai viguroasă decât orice și cu efect imediat. Astfel, cele mai importante evenimente la care a participat direct sau doar a asistat, ca martor, ideile și planurile sale politice, uneori chiar și intime întâmplări familiale, au fost adunate în jurnalul său prin consemnări aproape zilnice. Scriind cu îndârjire, în orice împrejurări, Rațiu nu a ascuns existența jurnalului despre care a spus că inițial l‑a considerat o obligație, iar pe parcurs a devenit un exercițiu plăcut și necesar: „Țin un jurnal, 1–2 pagini zilnic, în care îmi notez impresiile principale. Aș putea spune că este în întregime politic. Încă de tânăr aveam o oarecare facilitate pe care probabil astăzi am pierdut‑o, fiind atât de mult timp departe de mediul lingvistic românesc. De altfel, bunica mea după mamă, Eugenia Turcu, fata lui Ion Codru Drăgușanu, când am fost numit în Ministerul de Externe la Londra m‑a făcut să promit că voi ține un jurnal de zi… Ceea ce, în tinerețe, am luat nu tocmai în serios și i‑am promis că am s‑o fac. La început n‑am prea făcut‑o, dar în vara anului 1940, când au început marile tragedii, am simțit nevoia să‑mi notez gândurile. Am început să scriu și nu mi‑am mai întrerupt jurnalul până astăzi. S‑au adunat multe volume”1.
Și, într‑adevăr, s‑au adunat mii de pagini, multe volume despre care Ion Rațiu a spus că nu vor fi publicate atâta vreme cât el este în viață. A fost meticulos nu doar cu jurnalul său, ci în general cu orice document pe care îl considera util, păstrând hârtiile mai de seamă, scrisorile sau articolele de ziar. Toate acestea s‑au transformat în dosare, iar dosarele s‑au înmulțit și cu timpul au devenit o adevărată arhivă, gestionată astăzi de Fundația Caritabilă Familia Rațiu de la Londra.
Atât despre jurnal, cât și despre arhivă, Securitatea a fost informată și a manifestat un viu interes în a afla conținutul lor. La începutul anului 1961, într‑un material primit de la rezidența din Londra se menționa că „Iancu Rațiu deține în birourile firmei sub a cărui nume își duce activitatea împotriva țării noastre o arhivă întreagă de dosare personale ale fugarilor români din diferite țări conținând date personale asupra acestora și activitatea pe care ei o duc în străinătate”. Câțiva ani mai târziu, un informator aflat în anturajul lui Rațiu comunica ofițerilor de securitate din ambasadă că Ion Rațiu avea și un jurnal în care consemna, printre altele, detalii despre întâlnirile sale cu diplomații români.
În aceste condiții, Securitatea a râvnit să ajungă la aceste documente și, cel mai probabil, a și făcut‑o. Astăzi, arhiva este deschisă oricărei persoane interesate să o studieze, însă cu decenii în urmă se afla încuiată în fișetele metalice din biroul lui Rațiu. La București s‑au făcut planuri pentru a se subtiliza măcar o parte din documente, cele considerate importante. Curioasă a vedea așa‑zisele dosare personale ale fugarilor români din arhiva lui Ion Rațiu, în același an, 1961, Securitatea a transmis rezidenței din Londra indicații precum aceasta: „Anchetați posibilit.[atea]obținerii acestor mat.[eriale]și faceți propuneri” . După numai zece zile, rezidența DIE din Londra a revenit cu un material amplu despre biroul lui Rațiu „în spatele căruia își ascunde adevărata lui ocupație la Londra”. Nota cuprindea un set de planuri ale clădirii, cu informații complete și planșe desenate ale fiecărui etaj și ale fiecărei încăperi, despre cum erau poziționate intrările și felul în care erau păzite, precum și despre încuietori și „fișierele de metal în care este depozitată corespondența și dosarele alfabetic clasificate de care răspunde Rațiu”2. Nu știm cum s‑au organizat efracția și furtul, prin intermediul căror persoane s‑au sustras documentele și când sau de câte ori s‑a realizat. Rațiu a remarcat mai târziu faptul că dosarele încep să dispară din arhivă și, la un moment dat, a consemnat în jurnal îngrijorările sale, precum cea din 20 decembrie 1988: „Cei doi de la Scotland Yard, Special Branch, vin la 11.00 exact. Le explic situația. Nu suspectez pe nimeni, dar două lucruri nu pot fi negate. Întâi că mi‑au dispărut mai multe dosare: corespondența mea cu Richard M. Nixon, cu Dennis Deletant și, mai ales, cea cu Gaby Bentinck, care a fost enormă. Și, în al doilea rând, faptul că ei mă informează că am devenit target no 13. Pentru moment nu vom lua nicio măsură. În cele din urmă am putea aplica testul lie detector4 tuturor celor care lucrează pentru mine sau cu mine și au acces la arhiva mea”.
Din fericire, jurnalul nu a fost sustras de Securitate și iată, vede lumina tiparului așa cum și‑a dorit Ion Rațiu, doar după dispariția sa. Primul volum începe cu toamna anului 1940 și se oprește la sfârșitul anului 1954 numai din rațiuni practice, din cauza dimensiunii considerabile a manuscrisului.
În momentul când Rațiu a așternut primele consemnări în jurnal împlinise doar 23 de ani. Era tânăr, viața abia începea să‑l ispitească. Cu doar câteva luni în urmă părăsise România, iar impresiile primei sale călătorii în afara țării încă îl stăpâneau. Nu le‑a împărtășit jurnalului, dar la începutul lui iunie 1940 le‑a așternut într‑o scrisoare care pleca spre casă, către bunica sa, Eugenia Turcu, aceeași care îl rugase la plecare să se deprindă cu exercițiul jurnalului. Scrisoarea nu a mai ajuns la destinație pentru că a poposit în Cluj abia după intrarea în vigoare a Dictatului de la Viena. Autoritățile maghiare au deschis‑o, au ștampilat‑o „necunoscut” și au redirecționat‑o către București, probabil la Ministerul de Externe, care a retrimis‑o la Londra în martie 1941. În ea, tânărul Rațiu a povestit cu multă candoare drumul exilului către Londra:
Londra, 4 iunie 1940
Dragă Bunică,
Cartea D‑tale poștală pe care am primit‑o m‑a bucurat foarte mult, căci, Bunică dragă, țin foarte mult să te gândești la mine. Doar Dumneata ai rămas Mama mea, de când pe cea adevărată mi‑a luat‑o Dumnezeu. Și acum, să‑ți povestesc puțin din călătoria minunată pe care mi‑a fost dat să o fac în împrejurări atât de grele pentru bătrâna Europă.
Abia eșit din țară, consecințele stării de astăzi s‑au făcut vizibile. Peste tot, riguroasele controluri ale streinilor constituiau marca principală ce‑ți isbea simțurile.
Am trecut, rând pe rând, prin Jugoslavia, Italia, Elveția și Franța. Peste tot am făcut opriri mai lungi sau mai scurte. Tot timpul am fost obsedat de ideea că pe aceste meleaguri a trecut un strămoș de‑al meu, al cărui nepot sunt mândru să fiu.
Soarele Italiei și priveliștea Mărei Adriatice la Triest m‑au impresionat cel mai mult. Nu puteam să‑mi închipui că e atât de frumos. Și mai ales surpriza de a vedea totul dintr‑odată este poate elementul cel mai important al acestui tablou magnific. Căci, într‑adevăr, până chiar aproape de Triest calea ferată traversează un teren frământat, stâncos și arid. Nenumărate tunele se țin lanț. Și… dintr‑odată, printre două stânci, vezi în dreapta marea și în stânga – adânc în vale – Triestul, orașul atât de mult disputat între austrieci și italieni. Și apoi iarăși stâncă, încât te întrebi dacă n‑ai fost pradă unei viziuni. Dar nu, stânca ce‑ți oprea privirea a pierit de astă dată pentru totdeauna, iar minunea naturei ți se arată în toată splendoarea ei.
Apoi Milano, cu formidabila‑i gară. Importantă operă arhitectonică. Cea mai mare gară ce am văzut până acum. Torino, Modena, Lyon, Paris, Calais, toate numai bogății de artă și pline de grandoarea trecutului, ca astăzi să fi scuturat de revoltă împotriva geniului rău ce vrea să le distrugă fără cruțare.
În sfârșit Canalul, însă nu Canalul ce leagă Anglia de Europa, ci Canalul care desparte cel mai puternic imperiu de meschinăria unei Europe ce trosnește din toate încheieturile sub presiunea călcâiului teuton.
Aici toate sunt frumoase. Nu mai am timp să‑ți descriu, dar am să o fac altădată. Abia acum îmi dau seama că am luat‑o razna. Dar desigur, Dta, – bună cum te știu – ai să mă ierți c‑am fost așa de lung.
Te rog, roagă în numele meu pe Tanti Rénée și Baciu Titus să‑mi scrie și ei. Cred că după 2 scrisori de la mine pot să‑mi răspundă și ei măcar [cu]o c.p.
Te sărută cu mult drag,
Al d‑tale iubitor nepot,
Iancu.
Așadar, în noiembrie 1940, când deschide prima pagină a jurnalului său, Rațiu se afla nu doar departe de casă, dar și de cealaltă parte a baricadei, în condițiile în care începea războiul, iar peste câteva luni România și Marea Britanie urmau să‑și suspende relațiile diplomatice.
