Invențiile ocazionale. Cine învinge pierde

„Nu e nimic despre care n-aș scrie. Dimpotrivă, imediat ce îmi dau seama că în mintea mea s-a ivit pe neașteptate ceva ce n-aș spune niciodată în scris, iată că mă încăpățânez s-o fac.” Elena Ferantte

Convenția mărturisită în prefața Invențiilor ocazionale este că fiecare articol scris începând cu 2017 pentru publicația The Guardian răspunde unei întrebări, exact așa cum se întâmplă la un interviu. I s-a părut Elenei Ferrante mai simplu să ia în calcul posibile curiozități ale publicului, să-și imagineze că cineva vrea să știe un lucru anume și o întreabă direct. Răspunsurile au luat forma unor articole, nuclee de idei și impresii „la cald”, sincere, poate uneori ușor controversate. Iată un exemplu de implicare în bătălia dintre sexe:

„Multe femei care scriu, în orice parte a planetei, în orice domeniu, o fac cu luciditate, cu privire consecventă, cu mult curaj, fără nicio concesie pentru paginile siropoase. A devenit evidentă o inteligență feminină larg răspândită care produce scrieri de mate forță literară. Dar locul comun moare greu: femeile emoționează, femeile delectează; bărbații, în schimb, predau, de la catedre care într-adevăr contează, în cuvinte virile și întâmplări foarte virile, cum se tot modelează lumea.” (p. 169)

Mecanismele glosării în jurul unui subiect nu sunt simplu de pus în funcțiune, sub presiunea scrisului obligatoriu, la termen, cu limită de spațiu și intenție de rating. Trebuie să scrii repede, în anumite condiții. Este nevoie pentru unitate stilistică, pentru coerență, de un punct de plecare și apoi de un fir roșu. În organizare stă cheia.

În Prefață apar necesare clarificări, mai ales că această Elena Ferrante nu seamănă cu Elena Ferrante pe care o cunoaștem din Tetralogia Napolitană, asta e opinia mea. Așadar, spune autoarea, într-un fel se scrie un roman, să zicem, și cu totul altfel un articol. Tehnica scrierii propriu-zise, clasice presupune un timp care nu mai îngăduie, în cazul scrierii ocazionale, săptămânale, aproape ritualice, necesara detașare de text. Un text recent pierde, poate, din profunzime, e mai puțin „lucrat”, are, în schimb, spontaneitate și toate „defectele” utile unei bune receptări. Răspunsurile vin fluent, cu sinceritate autentică, nu mimată, și cartea se citește cu la fel de autentică plăcere.

Nu se simte în pagină presiunea autocenzurii, declarația tranșantă a autoarei fiind că nu există ceva anume despre care n-ar putea scrie. Asta nu înseamnă lipsă a discernământului, așa cum se precizează într-unul dintre „capitole” – să le zicem așa, de fapt sunt capitole în cartea aceasta, care se deschide cu o Primă dată și se închide cu o Ultimă dată. Textele au fost scrise și publicate ca articole de sine stătătoare. Și sunt citite ca atare.

Să urmărim câteva dintre posibilele întrebări din acest interviu schițat și, de aceea, nedetectabil ușor, și răspunsurile realizate pe baza lor.

Dacă e bine ca literatura să aibă conținut moralizator. E bine, în general, și se întâmplă frecvent și programatic ca o temă de actualitate să fie preluată în spațiul ficțiunii și să obțină, pe lângă miezul etic vizat, și valoare estetică. Dar, cu adevărat, opinează Elena Ferrante, învățarea se produce numai în starea de fascinație. Stilul are puterea de a exercita asupra cititorului acest efect de seducție. Prin urmare, dacă literatura îi învață ceva pe cititori, sursa trebuie căutată în amprenta stilistică, suport al unei viziuni despre lume, și nu invers, plecând de la un conținut explicit moralizator:

„Stilul, în fine, pe lângă faptul că oferă plăcere, conform unei foarte lungi tradiții, emoționează și educă. Noi ne îndrăgostim de un text și pentru cum, în mod neașteptat, ne instruiește el, adică pentru bogăția experiențelor trăite și reale care trec de la cine scrie direct în viața cui citește. Aici nu mai e vorba doar de alegere rafinată a lexicului, de metafore eficace, de asemănări memorabile. Aici contează cum se integrează cel care scrie tradiției literare nu doar prin abilitatea pe care o are de a orchestra cuvinte, ci prin conceptualizările lui și cu bagajul lui foarte personal, încărcat cu lucruri urgente de povestit.

Talentul lingvistic individual acționează ca o plasă deasă care prinde experiențe cotidiene, le elaborează cu ajutorul imaginației și le îmbină cu chestiunile fundamentale ale condiției umane. Stilul deci e într-adevăr totul, dar în sensul că e cu atât mai puternic, cu cât are în sine materie pentru a da lecții generale despre viață.” (p. 208)

„Încerc doar să spun că, prin fiecare carte cu o anumită valoare, se transmite și cunoaștere direct de la sursă, de aceea neașteptată, surprinzătoare și mai ales dificil de redus la altă formă de cunoaștere, care să nu fie cea specific literară. Vorbesc de o desfătare a procesului de învățare care să ne modifice intim, chiar și dramatic, sub asaltul de cuvinte pe cât de lucide, pe atât de pătimașe.” (p. 209)

Dacă traducătorii sunt importanți. Sunt facilitatori, cei care mijlocesc raporturile dintre lumi altfel incongruente:

„Prefer naționalitatea lingvistică drept punct de pornire pentru dialog, drept efort de a trece limita, de a privi dincolo de granițe, dincolo de toate granițele, întâi de toate cele de gen. De aceea, singurii mei eroi sunt traducătoarele, traducătorii (îi ador pe cei care cunosc bine arta traducerii simultane). Îi iubesc îndeosebi când sunt și cititori împătimiți și propun traduceri. Grație lor, cultura italiană călătorește prin lume, îmbogățind-o, și lumea cu multele ei limbi traversează cultura italiană, o transformă. Cei care traduc transportă națiuni în interiorul altor națiuni, sunt primii care se confruntă cu moduri de a simți diferite.” (p. 33)

Dacă e important să-ți amintești și să faci inventarul lucrurilor care ți s-au întâmplat prima dată. Uneori e derutant, căci memoria modifică amintirile. Poate fi, de asemenea, neplăcut. Ar conta dacă ne-am da seama că între acel prima dată-bornă și prezent a existat o evoluție. Suntem și ce am fost atunci, suntem mai cu seamă altceva, cu mult mai interesant, mai semnificativ. În felul acesta, acel prima dată își pierde din importanță, ceea ce contează atunci când primele experiențe sunt asociate unei traume, fie ea nesemnificativă.

Dacă semnul exclamării și punctele de suspensie ar trebui exilate din împărăția comunicării. Da, așa ar trebui, fiindcă este obositoare tendința pur declarativă de a transmite paraverbal ceea ce lipsește la celelalte niveluri. Trei semne de exclamare ocupă (și nu doar grafic) nejustificat spațiul scrisului. În plus, tonalitatea neutră este ideală – discretă, surprinzătoare, chiar nobilă. Cât despre punctele de suspensie, ele îndemână la un salt al privirii, de la un cuvânt la altul, creând impresia stânjenitoare de frază urâtă, neterminată.

Dacă e bun un jurnal, mai ales în adolescența unui introvertit. Este bun, fiindcă reprezintă o căutare a adevărului. Doar că, în timp, obligația de scrie în fiecare zi – convenție a acestui gen – se dovedește greu de respectat. O revenire asupra zilelor necuprinse în jurnal, cu antedatare, creează o culpă de tip literar, căci în scris apar ușoare mistificări, imposibil de ținut în frâu chiar și de către un autor riguros. Știm asta și de la Eugen Simion, din studiul sau dedicat temei – Ficțiunea jurnalului intim. Când ai înțeles ce ai vrea să scrii, jurnalul își pierde din importanță și poate fi abandonat.

Dacă sunt minciunile asuprite pe nedrept. Unele pot fi semnul imaginației excesive, nu și al unei intenții imorale. Un amendament aparte se ocupă de minciunile spuse în copilărie, cuvintele fără miză, crezute de ceilalți până la momentul-revelație al îndoielii: e prea frumos ca să fie adevărat. Când se produce momentul maturizării, vine dezicerea de minciună, considerată infantilă. Sunt acceptate minciunile spuse de dragul literaturii, au alt statut:

„Azi îi iubesc mult pe copiii care improvizează baliverne fără niciun scop, recunosc imediat această plăcere. Cum, pe de altă parte, recunosc angoasa din momentele în care ei mint ca să se apere, pentru că lumea e plină de capcane și de umilințe, iar minciuna, în anumite cazuri, oferă un pic de răgaz.” (p. 121)

Dacă ne sufocăm din pricina clișeelor. Uneori, clișeele ne ajută. Până la un punct, funcționează ca facilitatori de comprehensiune. Se recunosc ușor clișeele – iată o calitate a lor și, în principiu, dacă nu sufocă viața, sunt de folos. Măcar pentru faptul că nu pot fi evitate, nici în viață, nici în literatură, ar trebui folosite așa cum sunt, pentru miezul de experiență condesată prin tehnica generalizării:

„Simplificarea stereotipului nu e în sine ceva rău, seamănă cu o primă privire aruncată, într-o sală aglomerată, către un desen de copil. Poveștile noastre din viața de zi cu zi le folosesc foarte mult, fie că relatează întâmplări reale, fie că lasă imaginația să lucreze. Și să strâmbi din nas spunând: sunt situații stereotipice, sunt personaje stereotipice e un pic prezumțios. Stereotipurile, dacă vrem să le înnobilăm, seamănă un pic cu funcțiile narative ale basmelor. Dacă nu s-ar recurge la ele, nicio narațiune nu s-ar depăna ușor, oral sau în scris, la teatru, la cinema, la televizor. Dimpotrivă, narațiunea este foarte eficace când cel care povestește știe că folosește formule deja experimentate sau, mai generic, mari rezervoare de emoții: lupul și mielul, diavolul și bunul Dumnezeu, coruptul și cinstitul, eroul și trădătorul, regele și regina, frumoasa și bestia.” (p. 171)

„Narațiunea e bună când din coconul stereotipului reușim să scoatem viață adevărată, care tocmai pentru că e viață adevărată țopăie în toată părțile și pare imposibil de prins.” (p. 173)

Nu doar că ceva nou în literatură este, spune autoarea, o utopie, dar și diferența dintre genuri ar trebui păstrată. Să nu amesteci poezia cu proza și, aș adăuga eu, nici teatrul cu alte forme de exprimare, fiindcă riști să obții un produs kitsch:

„Sunt convinsă că a scrie versuri mediocre e un păcat mortal. Și dacă povestitul s-ar face încă în versuri, cum s-a întâmplat timp de mai multe secole, eu n-aș scrie din pudoare. Chiar dacă proza, după o lungă bătălie, a ocupat cu ușurință aproape tot spațiul narațiunii, în adâncul sufletului o simt structural inferioară și deci, într-un anumit sens, mai puțin exigentă. Pe de altă parte, probabil, o ambiție prost stăpânită m-a îmboldit de mică să exagerez cu raționamentul verbal. Partea din mine care aspiră la elementul poetic și nu se resemnează cu cel specific prozei vrea să demonstreze că, deși scriu proză, nu sunt mai prejos decât poeții. Dar e o capcană fatală să încredințezi prozei ritmul, armonia, imaginile caracteristice versurilor. Ceea ce într-un vers poate da formă unui adevăr uluitor, în proză se dovedește una dintre cele mai false sclifoseli. Fraza capătă o desfășurare ritmată, se aleg cuvinte și figuri trepidante, nevoia de a fugi de obișnuit duce la formulări trăsnite, la expresii artificiale.” (p.196)

Nu sunt o cititoare pasionată a prozei scrise de Elena Ferantte, dar pot spune că Invențiile ocazionale mi-au dat șansa de a deschide, în repetate rânduri, cartea la paginile în care se vorbește despre Autorul anonim sau despre semantica semnelor de punctuație, despre artefacte și pasiunea pentru ființe închipuite. Și am impresia că îmi va fi foarte greu să mă opresc din scris fragmentele asupra cărora m-am oprit cu interes și cu plăcere.

Și grafic cartea aceasta este încântătoare. Ilustrațiile sunt realizate de Andrea Ucini și completează linia rafinată a textelor. Dincolo de subiectele la care s-a oprit, în Invențiile ocazionale te impresionează simplitatea stilului, expresia limpede și aura lucrurilor banale, prin seriozitatea lipsită de vanitate. Am avut senzația că autorul, așa cum este el, precedat de semnele gloriei, atât cât este gloria aceasta, autorul, așadar, se dă deoparte o clipă și permite omului din spatele său să-și arate chipul. Tema centrală a Invențiilor ocazionale este scrisul însuși, proces complex, bine temperat de calitatea umană a celui care scrie.

Câteva informații despre autoare se găsesc în prezentarea editurii:

Elena Ferrante s-a născut în Napolli (Italia), în anul 1943. Acesta este pseudonimul literar al unei scriitoare italiene, ale cărei cărți se bucură de succes. Cea mai cunoscută lucrare o reprezintă Romanele napoletane, compuse din patru volume: My Brilliant Friend (2012), Povestea unui nou nume (2013), Cei care pleacă și cei care rămân (2014) și Povestea copilului pierdut (2015), care a fost nominalizat la Premiul Strega. În ciuda faptului că a fost recunoscută ca romancier la scară internațională, Ferrante și-a păstrat identitatea secretă de la publicarea primului său roman, în 1992. E. Ferrante s-a aflat în topul celor zece scriitori ai anului 2016 la New York Review of Books și s-a numărat printre cele 100 cele mai influente personalități, conform revistei Time.

Las mai jos alte fragmente:

„Orice utilizare literară a scrisului, datorită artificialității lui înnăscute, implică întotdeauna o oarecare formă de ficțiune. Limita fiind mai curând, cum spunea Virginia Woolf, cât adevăr reușește ficțiunea, în cele din urmă să capteze.” (p. 29)

„O limbă e un compendiu de istorie, de geografie, de viață materială și spirituală, de vicii și virtuți nu doar ale cui o vorbește, ci ale cui a vorbit-o de-a lungul secolelor. Cuvintele, gramatica, sintaxa reprezintă un instrument care modelează gândirea.” (p. 32)

„Chiar și riscantul Google Translate, cu lunga lui listă de limbi-sursă și țintă, mă consolează. Putem să fim mai mult decât ni s-a întâmplat să fim.” (p. 33)

„Râsetul e doar un scurt, foarte scurt răgaz în care răsufli ușurat. Nu cred – n-am crezut niciodată – că e în stare să pună capăt samavolniciilor puterii. Nicio putere n-a renunțat vreodată la întâietate grație unui râset. Ridicolul, da, îi agasează pe cei puternici, dar nu-i îngroapă. Așa cum nu atinge nici măcar un pic expunerea noastră la boală și la moarte. Cu toate astea, cât timp râdem, percepem mai blând încleștarea din jurul vieții noastre. Poate că de asta râsul care, din punct de vedere literar, mă interesează mai mult e cel care izbucnește în situații în care a râde e de neconceput, dimpotrivă, pare o răutate. În Vocea stăpânului său, de Stanislaw Lem, e un moment de acest fel: confruntat cu agonia mamei, un copil de nouă ani se duce în camera sa, se strâmbă în oglindă și râde. Acest râset în fața Insuportabilului e un pariu pentru literatură și azi e râsetul care mă interesează mai mult.” (p. 37)

„În mod deliberat, refuz să vorbesc de rău pe o altă femeie, chiar dacă m-a ofensat în mod inacceptabil. Cu greu m-am constrâns să adopt această poziție, tocmai pentru că eu cunosc foarte bine condiția femeii, e a mea, o observ la celelalte și știu că nu există femeie care să nu facă un efort imens, exasperant, ca să ajungă la capătul zilei.” (p. 43)

„Dar eu rămân la ideea că te urăsc are o forță, o onestitate sentimentală, pe care nu o poate cuprinde te urăsc!!!. Măcar în scris ai putea evita să faci precum conducătorii nebuni ai lumii, care amenință, fac negoț, duc tratative și jubilează când reușesc să obțină ce și-au propus, întărindu-și discursurile cu siluete de rachete nucleare la sfârșitul fiecăreia dintre frazele lor mizerabile.” (p. 53)

„Cine simte nevoia să scrie trebuie neapărat să scrie. Să nu aveți încredere în cuvinte precum: ți-o spun pentru binele tău, nu-ți irosi timpul așa. Arta de a descuraja cu cuvinte afectuoase e dintre cele mai practicate. Nu dați crezare cuiva care spune: ești tânără, n-ai destulă experiență, eșteaptă. Scrisul nu se amână până când vom fi trăit suficient, vom fi avut un birou al nostru, într-o camera numai a noastră, cu o grădină a noastră, cocoțată deasupra mării, ne vom fi expus unor experiențe extreme, vom fi trăit într-un oraș incitant, ne vom fi retras într-o cabană la munte, vom fi avut copii, vom fi călătorit mult. Să public, da, asta se poate cu siguranță amâna, ba chiar poți decide să nu publici deloc.” (pp. 75-76)

„A scrie, în fine, e întotdeauna acolo, urgent, și îi îndepărtează cu un gest nesăbuit și pe oamenii pe care îi iubim, chiar și pe copiii care ne caută ca să se joace. Sentimentul de vinovăție vine după aceea, când totul s-a încheiat, și, dacă, dimpotrivă, se ivește mai devreme, dacă nu reușești să ți-l reprimi, dacă, în fine, câștigă întâietate responsabilitatea impusă de sentimente, poate că aste e dovada că scrisul nu are suficientă forță, că vocația noastră e una fragilă și că, din fericire – da, din fericire –, pe plan uman suntem mai buni decât majoritatea artiștilor, cu egocentrismul lor. Însă mare atenție, să evităm să confundăm delirurile noastre creative aride, arogante și nemiloase cu pecetea unei calități. Dorința necontrolată de a da formă scrisă lumii nu oferă în sine garanția unor rezultate bune. Nimic nu garantează că scrisul, chiar și când vocația e solidă, dă naștere unor opera memorabile. Poți avea succes, desigur, poți transforma pasiunea de a scrie într-o muncă rentabilă. Dar nu ai cum să reduce niciodată valoarea scrisului la un profil profesional cu un CV stufos, la o carieră cu veniturile respective, la bonusuri.” (pp. 76-77)

„De aceea pot să spun cu seninătate că numai după diploma de licență am început să învăț în mod serios. Înainte nu era vorba de învățare în sine, ci doar o activitate continuă, respectuoasă și obedientă, care folosea la ocuparea unor locuri alese în ierarhia cunoașterii.” (p. 88)

„Dacă chiar trebuie, m-aș limita la competiții ca cele din Alice în Țara Minunilor. Acolo nimeni nu pierde, toți câștigă și nu există niciodată eșec.” (p. 97)

„Sau permanenta punere în scenă a fericirii, o aura obligatorie, dat fiind că, dacă ai bani din abundență, dacă exerciți putere, dacă te bucuri de statutul de VIP, nu poți fi decât fericit. Astfel toate caracteristicile învingătorului se dovedesc repede foarte puțin adevărate și mai ales precare. Bani, putere, faimă, fericire – toate se fisurază imediat, dezvăluindu-și inconsistența.” (p. 96)

„Expresia Autor anonim mi-a plăcut dintotdeauna, încă din adolescență. Înseamnă că tot ce pot să cunosc despre persoana care a făcut acest tablou e opera pe care o am în fața ochilor. Îl consider un prilej minunat. Mă pot dedica doar rezultatului unui gest creativ. Nu trebuie să mă interesez de cineva cu nume important sau nu. Am în față doar compoziția unei ființe umane care și-a invocat energia creativă și, respingând nenumărate alte posibilități de a-și peterece timpul, a luptat cu materia brută a culorilor, lăsând pe această suprafață – din interiorul tradiției pe care o avea în spate, cu toată abilitatea de care era ea capabilă, uitând chiar și de sine – o reprezentare personală a unei femei în rugăciune. În strategiile sale expresive găsesc consemnată, în mod integral, o altă poveste, povestea lui de artist, adică o poveste de alegeri estetice, de aderări la reguli și încălcări ale acestora, de inteligență compozițională, de morfologie și sintaxă ale imaginii, de sentimente care devin formă. În spațiul operei de artă, biografia și autobiografia au un adevăr complet diferit de cel pe care-l atribuim unui CV, unei declarații a veniturilor. În spațiul acela există, trebuie să existe, o libertate de creație care-și poate permite să încalce toate convențiile de adevăr ale vieții obișnuite.” (pp. 56-57)

„Trebuie să-ți ispășești păcatele unei fraze incomplete, să-i percepi urâțenia, dacă vrei să te educi să mergi întotdeauna, cel puțin când vine vorba de cuvinte, până la punct și gata.” (p. 105)

Invențiile ocazionale de Elena Ferrante