Între satiră și loisir – „Gândacul” de Ian McEwan

Vremurile grele dintotdeauna au dus la stimularea creativității umane. Umorul, în toate manifestările lui, prezintă o excelentă posibilitate de eliberare a energiei psihice, de descărcare a tensiunii fizice și un bun exercițiu social. Chiar dacă „examinarea propriului comportament cu alți ochi nu înseamnă neapărat să îl și modificăm” totuși, nu putem să negăm beneficiul terapeutic al acestuia; ori conform afirmației domnului T. Eagleton:

„construirea realității sociale presupune o muncă intensă, care pretinde un efort susținut, iar umorul permite relaxarea mușchilor minții.”

Satira socială poate fi încadrată în categoria elementelor de coerciție, un exemplu bun de aplicare a democrației, dar funcțională în mod limitativ. De ce zic limitativ? Pentru că cei vizați trebuie totuși să aibă obrazul suficient de subțire pentru a se identifica.

Satira poate fi ascunsă, ex: invazia de porci și curcani în centrul Chișinăului din picturile lui Eugeniu Gorean, sau evidentă și tranșantă ca în cazul Gândacului de Ian McEwan. Chiar dacă pornește de la Metamorfoza lui Kafka, Gândacul lui McEwan nu este o lectură kafkiană, din contra, e amuzantă, relaxantă și extrem de educativă. Presa londoneză a considerat-o o excelentă satiră a Brexitului. Personajul principal atât de tare îi seamănă la apucături lui Boris, încât nu încape îndoială cine i-a servit autorului ca sursă de inspirație.

Ca și în cazul lui Gregor Samsa, romanul, începe cu o metamorfoză, doar că una inversă: gândacul Jim Sams, „inteligent, dar nici într-un caz profund”, s-a trezit după o noapte de vise zbuciumate în corpul prim-ministrului Marii Britanii. Totuși, spre deosebire de Gregor Samsa, gândacul Jim Sams nu pare să fie prea traumat de transformarea produsă. Pe parcursul lecturii realizăm că de fapt Jim nu este unic, un întreg cabinet, bine, cu excepția ministrului de externe, suferă peste noapte de acest salt evolutiv extraordinar din gândac în Homo sapiens. Tranziția lui Jim Sams devine completă atunci când el, împreună cu cabinetul său își conștientizează încorporarea în „inconștientul feromonal colectiv”, iar de aici până la atingerea scopului comun nu sunt decât trei pași. Întoarcerea pe dos a metamorfozei kafkiene nu este unicul lucru întors pe dos în această istorie amuzantă: Inversionismul – inversarea fluxului bănesc, o idee absurdă aparent inimaginabilă, prin efort comun a fost aprobată și aplicată în practică. Acest lucru a fost posibil cu ajutorul președintelui USA – dn. Tupper, care de asemeneaa fost bănuit de rădăcini parazite. Construcția distopiei este simplă, fără pretenții și cu trimitere clară la substanța intimă a realității britanice contemporane.

Cu toate acestea aș scoate distopia lui Ian McEwan din parametrul îngust de alegorie a Brexitului. Monologul ultim al lui Jim Sams îi dă complexitate și face satira aplicabilă în tradiția politică. Asemănarea dintre politicieni, care acționează doar în beneficiul personal, și gândaci este mai mult decât evidentă, cu toate că autorul nu își asumă responsabilitatea similitudinii:

„Acest microroman este o operă de ficțiune. Numele și personajele sunt rodul imaginației autorului, iar orice asemănare cu gândaci reali, în viață sau decedați, este cu totul întâmplătoare.”

La o analiză mai profundă, Gândacul de Ian McEwan nu este în esență original, The Penguin books deține deja o copertă: Brexit by Kafka (cu referire la Castelul), iar ideea de Brexit în stil kafkian a fost vehiculată destul de intens în spațiul internautic. Inversionismul ca termen exista și se pare că a fost aplicat ca politică economică, iar inconștientul feromonal colectiv ne trimite direct la Jung. Prin urmare, toate aceste noțiuni sunt deja cunoscute și anume această luciditate sporește ridicolul acțiunii, pentru că o face inteligibilă pentru toată lumea.

Nu aș compara Gândacul nici cu Ferma animalelor, nici cu 1984, pentru că această parabolă nu are dramatism, e amuzament pur.

La sfârşitul acelei prime zile atât de pline, prim-ministrul se retrăsese în micul său apartament de sub acoperişul clădirii, de unde s-a apucat să învețe cum funcționează Twitterul, o versiune primitivă – după cum conchise el- a inconștientului feromonal.A citit ultimele postări ale lui Archie Tupper și în suflet i-a încolțit bănuiala că președintele american s-ar putea să fie „unul de-ai noștri». Un tip slugarnic trimis de departamentul IT de la Whitehall l-a ajutat pe prim-ministru să-și deschidă un cont personal. In două ore avea 150.000 de urmăritori. După încă o oră numărul lor se dublase.

Microromanul, prin simplitatea scrierii se aseamănă unei emisiuni de divertisment, chiar dacă pe alocuri atinge ușor tragedia, se redresează repede și revine la o relatare fără pretenții intelectuale, servind astfel o sursă de bună dispoziție. Iar acest gând fără să vreau m-a trimis direct la Milan Kundera, la dialogul din Sărbătoarea neînsemnătății…

Dragul meu prieten, îmi lipseste un singur lucru: buna dispoziție!

Caliban privi iarăși în jur; omulețul chel nu mai era acolo; asta îl calmă; zâmbi.

Iar Ramon continuă:

-O, buna dispoziție! Nu l-ai citit niciodată pe Hegel? Firește că nu. Nici măcar nu știi cine e. Dar maestrul nostru care ne-a inventat m-a obligat cândva să-l studiez. În considerațiile sale asupra comicului, Hegel spune că adevăratul umor e de neînchipuit fără nesfârșita bună dispoziție, ascultă-mă bine, o spune literalmente: «nesfârşita bună dispoziție“; „die unendliche Wohlgemutheit».

Nu ironia, nu satira, nu sarcasmul. Doar de înălțimile nesfârșitei bune dispoziții poți să urmăreşti sub tine eterna prostie a oamenilor și să râzi de ea.

Apoi, după o pauză, cu paharul în mână, spuse încet:

-Dar cum să găsesti bună dispoziție?

Gândacul de Ian McEwan