Poveşti ilustrate din China – Dragoni cu ochi şi fără ochi

Un bătrân pescar mută munţii din loc ca să nu mai fie nevoit, în fiecare zi, să-i ocolească. Nu face asta singur şi, cel mai important, simte că munca lui e de folos familiei lui şi întregului sat. E şi un duh acolo, interesat de poveste. Cum dorinţa e puternică, şi rezultatul e pe măsură:

„Încă de când se născuse, cei doi munţi care se înălţau în partea de răsărit a satului blocau lumina soarelui de dimineaţă. Însă în dimineaţa aceasta nu se zăreau nicăieri. Peste noapte, cineva luase munţii şi îi mutase.” (p. 129)

Dacă în titlu nu s-ar fi precizat originea lor, Poveşti ilustrate din China, n-am fi știut de unde vin. Poveștile au această caracteristică aparte, circulă dintr-un loc în altul, preiau personaje și elemente ale acțiunii, fuzionează, creând un fel de rețea ancestrală, latentă, care se activează prin interferenţele culturale.

Elementele specifice, pe care noi le percepem ca fiind exotice, sunt destul de puține în acestă culegere și, aș spune, marginale. Există în Nunta șoricuței și în Monstrul de Anul Nou o referire la cea mai importantă sărbătoare chinezească, marcată odată cu venirea unei perioade de înnoire spirituală, Festivalul Primăverii. Personajele, deși sunt prototipuri universale, sunt un element important de identificare a zonei din care provin poveștile – dragoni, tigri, maimuțe, călugări înțelepți etc.

În textul introductiv, apare o mențiune importantă referitoare la ilustrațiile cărții, realizate după o metodă specifică zonei – pensule și acuarele în stil tradițional, de către un artist important. Există, prin urmare, şi o invitaţie la lectura imaginii, decodare a caligrafiei emoţiilor:

„Tablourile chinezești se fac rapid, cu mișcări line ale mâinii, folosind o pensulă rotundă înmuiată într-o culoare de apă. Cele mai fine și mai delicate detalii sunt adăugate la final, utilizând numai vârful pensulei. Înainte să se inventeze hârtia, artiștii pictau pe mătase; astăzi ei folosesc fie hârtia, fie mătasea. E nevoie de multă îndemânare și ani de studiu pentru a te perfecționa în acest stil de pictură. Artiștii chinezi își petrec ore întregi exersându-și mișcările precise din pensulă necesare pentru a crea fiecare formă și fiecare efect în parte. Orice mișcare își are propria utilitate: de exemplu, atunci când pictează un bambus, o tamponare laterală cu perii pensulei creează o formă frumoasă de frunză, în timp ce o mișcare rapidă de pensulă trasează o tulpină conică.” (p. 12)

Despre cât de puternică este arta culorilor, înţelegem din Pictorul de dragoni. Maestrul Zhang este vestit pentru minunile sale în ale picturii. Când împăratul e deranjat de zgomotul păsărilor, porumbei şi guguştiuci, Zhang pictează, dintr-o trăsătură de pensulă, de-o parte şi de alta a ferestrei, un şoim şi un vultur, suficient ca păsările mici să se sperie şi să plece, iar împăratul să se poată odihni în linişte. Stareţul unei mănăstiri aşteaptă ca Zhang să îi prezinte nişte schiţe, asupra cărora să cadă de acord. Dar Zhang meditează îndelung, vede dragonul din lac, o legendă, cu ochii minţii şi îşi termină destul de repede lucrul, lăsând însă fără ochi dragonii pictaţi. Stareţul insistă ca dragonii să primească şi ochi, ca să fie lucrarea încheiată. Doar că, după ce primesc şi ochi, dragonii prin viaţă şi, tulburând totul în jur, zboară spre alte lumi:

„−Să nu ziceți că nu v-am avertizat, oftă el, luând un tub cu vopsea neagră.

Cu două mișcări rapide, punctă ochii dragonului ca de smarald.

Deodată, cerul se întunecă și ziua se făcu noapte. Un fulger se ivi și răsună un tunet. Tencuiala de pe peretele vestic începu să se cutremure și să crape.

Netulburat, Zhang punctă și ochii dragonului negru. Acum apăru un al doilea fulger și un vânt puternic intră vuind în cameră. Pereții dinspre nord și dinspre vest se umflară pe când cei doi dragoni se zvârcoleau și creșteau.

−Oprește-te! țipă starețul speriat, însă era prea târziu.

Cu un răget înfricoșător, dragonul verde și cel negru țâșniră de pe pereții lor. Cărămizi și bucăți de tencuială zburară prin aer. Cu toții se adăpostiră, în timp ce aceste două fiare mărețe se înălțară în văzduh, urlând încântate de proaspătul lor suflu de viață.

Numai Zhang nu se mișcase. Îi privea pe cei doi dragoni zburând departe, deasupra lacului, cu același zâmbet vag cu care primea tot ceea ce se petrecea, bun sau rău. Cerul reveni îndată la normal, însă zidurile templului nu aveau să mai fie niciodată la fel. Starețul privi în jurul lui, îngrozit de distrugeri.

−Ei bine, zise Zhang, nu este chiar atât de rău. Cel puțin încă v-au mai rămas doi dragoni.” (pp. 86-87)

Ce este cu adevărat, ca provenienţă, din cealaltă parte a lumii pare să fie mentalitatea pe care o exprimă aceste mici istorii ale virtuților: un cult pentru bunătate, hărnicie, ajutorarea semenilor și, mai ales, pentru cugetare. Figura gânditorului apare de câteva ori, confirmând o idee subliniată în acestă culegere de povești, aceea a importanţei dobândirii discernământului, a puterii de a face diferența dintre esență și aparență, dintre nemuritoarele valorile ale spiritului și efemerele dorințe omenești. Cine a spus că poveştile sunt scrise pentru copii s-a înşelat, fără îndoială. Sunt scrise şi pentru cei care, nemaifiind copii, nu mai ştiu să dea lucrurilor simple cea mai importantă valoare.

Povești ilustrate din China, repovestite – Usborne Books