Așa să crească iarba pe noi e mai mult decât legământul autorului cu literatura; este cartea despre care niciodată nu se va scrie îndeajuns de mult și rămân cu această idee și după ce am vorbit cu Augustin Cupșa preț de aproape o oră. L-am prins la o discuție, la Humanitas Cișmigiu, înainte de lansarea ce urma să aibă loc peste două zile. Prima oară ne-am întâlnit acum doi ani și de atunci încoace tot consolidăm o relație ce se vrea a fi de prietenie (îmi place să cred că și el ar defini-o la fel). E un interlocutor savuros, cu condiția să știi să-l asculți. Și are ce povesti! De aici și tot ceea ce veți citi mai jos. A ieșit ceva după chipul și asemănarea lui, o să vedeți! Nu seamănă cu niciun alt interviu realizat de mine până acum și nu pot decât să mă bucur că mi-a dat voie să-i descoper personalitatea aceea mai puțin publică. Poate că a ieșit altfel dialogul și pentru că e prima oară când am lăsat întrebările să vină de la sine, pur și simplu m-am lăsat în voia interlocutorului; a fost o experiență cu adevărat inedită pentru mine (e drept, încă mă întreb dacă mi-ar fi ieșit cu altcineva).
Cum ți-a fost la Timișoara? Unde ai fost, la La două bufnițe?
Bine, chiar a fost foarte bine, scena literară actuală și-a găsit un loc excelent acolo.
Ai revenit în țară special pentru (re)lansarea cărții „Așa să crească iarba pe noi”. Cum regăsești locurile și oamenii?
Am venit în țară cu familia, asta în primul rând. Să-mi văd rudele, prietenii, cititorii, Humanitasul – editorii și să facem, da, într-adevăr, câteva lansări legate de roman. Încerc să mă reconectez cu peisajul și …ce să zic, deja am fost în Timișoara, unde am avut parte de o primire foarte bună: lume interesată, o librărie foarte frumoasă. Urmează Bucureștiul, Brașovul, Galați, încheiem la Craiova, urmând ca Sibiu, Cluj, Iași – partea de nord – să o facem undeva la vară.
Bănuiesc că peisajul nu s-a schimbat foarte mult. De aceea te întreb cum ai regăsit oamenii?
Nu știu, nici n-am avut timp să văd orașul. Astăzi am venit de la Timișoara cu avionul și am făcut de la aeroport până acasă mai mult decât în aer de la Timișoara la București, am apucat să-mi las lucrurile acasă, apoi m-am grăbit să mă întâlnesc cu tine. De abia am reușit să zăresc câteva figuri pe stradă.
Dar cititorii, potențialii cititori?
Cititorii, cum spuneam, deocamdată cei de la Timișoara au fost foarte drăguți, am avut un interlocutor excelent în persoana lui Alexandru Oravițan, a fost o discuție antrenantă; de unde mă gândeam că la Timișoara o să fiu și eu mai scump la vorbă, cum sunt cei de acolo, să nu „dau tot din casă”, ei bine, am vorbit o oră și douăzeci de minute cu Alexandru, despre toate aspectele și referințele cărții, paralele între sudismul ficțional american și cel local (dacă există unul), construcția eroilor și antieroilor, adecvarea discursului etc.
Credit foto: Laura Cupșa
Apropo de carte, bănuiesc că de data asta nu e întâmplător ultimul popas la Craiova. Detaliem pentru potențalii cititori?
Detaliem… Am început cu Timișoara și plec spre Franța din Craiova, dar da, până la urmă când te duci acasă, acolo sunt și cele mai mari emoții, de fapt.
Bănuiesc…
Acolo atmosfera e oarecum particulară, spațiul mi-e familiar, dar mereu mi se pare că ei sunt mai craioveni decât sunt eu, nu-s așa de veniți ca mine, deși și eu știu bine locurile; chiar sunt curios cum o să se desfășoare discuțiile legate de spațiu, de amplasamentul acțiunii; cred că va fi un schimb de experiență, poate o să vină și foști colegi, poate o să discutăm despre școli generale, despre cum era în una, cum era în alta.
Uite, apropo de școală și de personaje (o să revin asupra lor), care este amintirea din adolescență pe care o porți cu tine și azi? Cea mai pregnantă.
(râde) Cred că e o amintire legată de fotbal.
Mi se pare absolut normal. Nu cred să existe craiovean care să nu fie legat de fotbal.
Pe vremea mea noi prindeam sârbii la TV, eram cam cea mai îndepăratată zonă din partea dinspre est care prindeam …. antena aceea de transmisie de la Kinkinda care emitea TV Beograd (1,2 și, în ultimii ani de dinainte de revoluție, 3) și vedeam Campionatul European de fotbal din ´88 era într-o zi de duminică, finala dintre Olanda și URSS, îmi aduc aminte culoarea luminii, era o după-amiază de vară, portocalie. Ai mei erau de gardă, rămăsesem singur acasă, lumea era a mea. Privind în urmă, raporturile de spațiu și de timp ale zilei s-au deformat complet, au alte dimensiuni în capul meu.
În legătură cu dilatarea spațiului și timpului și legat de „Așa să crească…”, ce ai construit întâi? Trama, acțiunea, scenariul sau personajele?
Narațiunea a pornit de la un nucleu, un nucleu care a fost mai întâi o proză scurtă. Cele șase personaje, cei șase băieți erau deja acolo. O proză scurtă cam lungă, pe la 20-30 pagini A4 și pe care am scris-o în urma interacțiunii cu Ion Grigorescu (Izvor, 1979) pentru platforma KontaktArt și așa a ieșit „Dubla expunere” (2014), un album cu 10 artiști plastici și 10 scriitori. Persoanjele le-am păstrat, iar după aceea, când am dezvoltat și am expandat, am folosit niște principii simple din scenaristică, încercând să nu dezvolt acțiunea prin adăugiri și explicații, prin adausul de scene în genereal nu câștigi nimic, ci cu elementele pe care le aveam, din fiecare să produc expansiuni în interior, astfel încât să crească organic.
Credit foto: Laura Cupșa
Întâmplările din adolescență clar te marchează și presupun că te-ai bazat (și) pe ele atunci când ai construit personajele, dacă nu și acțiunea. Te-ai folosit, deci, și de experiența ta de scenarist. Pentru cei care nu știu, chiar ai cursuri de scenaristică și ești autor de scenarii de film, de serial.
Și de scurtmetraj. Chiar acum avem în postproducție un al doilea, „Fructe necoapte”, regizat de Vali Hotea, e în faza de editare, sper să fie gata într-o lună, două.
Deci, primul scurtmetraj care e?
Primul scurtmetraj este în regia lui Adi Voicu, „Ceață”, a luat Marele Premiu al Juriului pentru scurtmetraj european la Festivalul Premiers Plans D’Angers. Și alt premiu, pentru debut, la Sankt Petersburg. La oricare început de drum aprecierile sunt importante.
În continuare mergi pe ambele planuri, și pe cel de scriitor, și pe cel de scenarist.
Nu cred că e bine să mergi în paralel cu mai multe deodată, deși uneori n-ai încotro. Acum o să fac pauză de la literatură. E aproape necesar.
Duci ceva în scenaristică din experiența ta de scriitor?
Nu prea. Nu, acolo nu. Pentru că acolo sunt niște reguli foarte clare, scrii la timpul prezent, ca la teatru – deschide ușa, intră, spune replica ș.a.m.d. În plus, fără figuri de stil, ce nu se vede în imagine, nu ar trebui să fie nici pe foaie.
Scenaristica …. pentru că asta am văzut și la…..
… workshopuri și un modul extensiv de structuri. Structură „macro” dar și analiza (și contruirea) secvențelor.
Credit foto: Laura Cupșa
Cum ai gândit cartea? Deci ai plecat de la nucleul respectiv, ai construit persoanjele, ai spus că personajele…..
Erau „acolo” și erau oameni pe care îi știam, mai mult sau mai puțin. Bine, că la unii, de exemplu, la Edi, am împrumutat trăsături de la un alt băiat, iar descrierea fizică e a altuia, sau în cazul lui Tobă, am avut alt model, era un alt băiat, pe care, la fel, îl știam, dar i-am schimbat porecla; Tomi e un băiat pe care l-am cunoscut după gimnaziu, nu făcea parte din universul școlii generale, dar l-am mutat acolo și se pare că s-a „împrietenit” cu ceilalți. Dar ei nu prea sunt construiți, sunt mai degrabă preluați și prelucrați.
Mai știi ceva de personajele originale?
Sunt câțiva foști colegi sau vecini care s-au interesat de carte după ce a fost publicată.
Super! Și? Au fost mulțumiți?
Nu știu dacă intenționau să se regăsească, dar le-a plăcut cartea, m-au căutat pe facebook, oricum eu rămăsesem în relații bune cu băieții din școala generală, cu „fosta lume”, inevitabil fiecare lume devine o fostă, oricât era ea de… să zicem „fără amabilități”, am rămas în relații bune cu toți și de-a lungul anilor ne-am intersectat de câteva ori. Ne-am împrăștiat în toate direcțiile și acum, dacă vor veni la lansarea din Craiova, aș vreu să-i ascult eu pe ei, să spună ei povestea.
Cred că o să fie o interacțiune foarte plină de emoții.
Da, și mi-am dat seama că ei dacă vin cu un comentariu sau ceva că n-a fost așa, a fost altcumva, e pentru că ei sunt co-autori la povestea asta, eu am făcut o versiune narativă, ficțională, fiecare are propria versiune.
Apropo de co-autori, eu pot să remarc în calitate de cititor și de critic cu ghilimelele de rigoare: tu ai fost foarte generos cu personajele de data asta.
În ce sens?
În sensul că le-ai dat voie să se desfășoare, să-și arate și părțile negative și părțile pozitive, adică personajele tale au foarte multă carne, spre deosebire de alte cărți în care găsești foarte multă acțiune, găsești foarte multă structură, dar la personaje simți că parcă sunt prea schițate. Tocmai ai zis că ai schimbat calitățile. Ai mai face o carte cu ele?
Îmi zicea Adela Greceanu la emisiune (Radio România Cultural – „Timpul prezent în literatură” – n.m.): „Uite, romanul rămâne deschis, te-ai gândit la vreo continuare?”. Nu știu, deocamdată lucrurile au rămas acolo. Eu n-am proiectat ceva pentru mai departe.
Finalul e într-adevăr deschis.
Am văzut o recenzie foarte atentă, a lui Cătălin Chiru, care remarcă acest fapt, că foarte repede, imediat după scena de deschidere, acțiunea se mută, intră pe un filon interior ca un izvor subteran, care găsește un loc de scurgere în albie. Iar de acolo acțiunea se desfășoară în termenii descoperirii sinelui, nu mai sunt răsturnările de situație ale aparenței. Eu am dinamitat deliberat finalul, la sfârșit, cumva am dinamitat finalul, cumva nu mai are nicio relevanță, asta vorbeam și la Timișoara, nu mai are nicio importanță dacă personajul narator se duce la Lainici, la mănăstire, sau fuge în Italia, cel mai probabil că va rămâne în Craiova. E o simetrie structurală, narațiunea începe cu o poză se termină cu o poză, prima e poza de grup în care apare și tatăl naratorului, care a fost martor la situație urâtă, se termină cu poza de buletin a băiatului, el care între timp a devenit, fără să vrea, complice într-o situație asemănătoare, iar asta te asigură că oriunde s-ar duce, cu acel trecut se va duce. Pe scurt, așchia nu sare departe de trunchi. Știi, cam asta e.
Credit foto: Laura Cupșa
Am avut azi o discuție cu adolescenții mei (să știi că au crescut frumos, tu-i știi de acum doi ani) pe teme legate de mediul cultural în care crești și una dintre concluzii a fost că, practic, tu îți porți cu tine patternurile astea și la un moment dat trebuie să conștientizezi dacă vrei să scapi de ele sau nu. Așa și cu personajele tale. Prea puțin, într-adevăr, la final, mai contează locul unde va fi acțiunea dar contează.
Hai că poate mă convingi să fac o continuare, ce s-a hotărât Pisică să facă, până la urmă, în Italia.
Pentru tine contează?
Dacă i-aș mai continua povestea? Să știi că nu mi se pare o idee de refuzat. Până la urmă, îmi vine acum în cap un exemplu, Updike are chiar mai multe continuări ale lui Rabbit și de ce nu? Eu m-am atașat de personajul meu narator, mai degrabă de binomul ăsta, Pisică-Edi, în care personajul narator nu este și personajul principal.
Și acum, revenind la discuția pe care am avut-o noi în legătură cu cât de trivial ar fi trebuit să fie limbajul și forma de acțiune a persoanjelor, hai s-o repunem în discuție oficial.
Am avut deja o discuție foarte bună cu Alexandru Oravițan, despre construirea discursului și „deciziile autorului la prelucrarea materiarulului” și ne-am întrebat cât de departe poți să mergi cu notația realului, cât îl rafinezi, cât îl lași așa, cât câștigi ca autenticitate. Ca să dau un exemplu, pe vremea respectivă, prin anii ´90, era foarte la modă expresia „a face bâză”, exista și „a face mișto”, dar nu se bucura de aceeași popularitate. E foarte clar unde ar fi autenticul pentruacel timp/cadru ficțional, dar gândește-te, cum ar fi fost să scriu întocmai, câtă plasticitate și tranzitivitate ar mai fi avut textul, dacă aș fi folosit întocmai expresiile datate ale acelor ani, la fel cum prin anii 2000, mai ales în București, se foloseau „marfă” și „beton”. Sunt două argouri complet depășite acum, nu mai sunt deloc „cool” :). Dintr-odată, ceva foarte „actual” sună aiurea. Ele au avut un interval de uz de 5-10 ani, pe când „mișto” funcționează în permanență, la un nivel constant de popularitate, chiar dinainte de războaie. Anumite argouri și-au trăit gloria și decăderea, pe când „mișto” a rămas un … argou tradițional. Dacă vreau construcție pe termen lung, trebuie să-mi aleg bine piesele de rezistență. Ca să nu mai vorbesc de adresabilitate și tranzitivitate. Tot la Timișoara i-am pomenit pe CTC și pe Raku (de după Moromeții), și Armada & alții, ca surse de referință, sunt unii dintre ei, adică pentru mine sunt artiști, artiști foarte buni, care au un discurs perfect autentic, vertical, sunt băieți veniți din cartier, valul de hip-hop de prin anii 2000, care scot albume în continuare, generația de după B.U.G. Mafia, La Familia, Paraziții. La ei n-o să auzi aproape nicio înjurătură, iar asta nu-i face să nu fie autentici; sunt autentici și consistenți, fără să insiste nici în tematică pe supremația din cartier, bătăi & gagici.
E vorba de o cultivare a vulgarului, care este într-adevăr cerută de o anumită categorie de oameni, dar care nu sunt neapărat și cititori. Și atunci de ce să forțăm noi doar de dragul unei așa-zise autenticități.
Eu cred că discuțiile astea au fost dintotdeauna. Hai să ne închipuim că pe vremea lui Hemingway nu exista argou sau pe vremea lui Balzac nu exista argou sau Flaubert ș.a.m.d. Pe vremea lui Moliere nu se înjura, lumea era altfel, se vorbea frumos. Să fim serioși, e alegerea autorului în fiecare caz.
Găsim la Bukowski din plin, dar asta nu înseamnă că Hemingway, de exemplu, e mai puțin autentic.
….depinde cât au vrut ei să folosească din limbajul argotic, dar textele sunt valabile.
Acestea sunt cele două surse ale mele, dimensiunea vizuală (preluată de la Ion Grigorescu) și dimensiunea audio, care se pliază pe discursul CTC, ca referință albumul din 2005, „Dificultăți tehnice”, nu că am luat de la ei ceva, ci în momentul în care mi-am ales discursul, am avut prin asta încredere că pot să-l construiesc într-un mod autentic, să stea în picioare fără să mă sprijin de un relief fals sau facil al textului.
A ieșit ceva viabil, care poate fi citit de orice categorie de cititor. Cartea până la urmă nu e pentru adolescenți, poate s-o citească un adolescent, dar poate s-o citească și părintele adolescentului, poate s-o citească și un om care are nevoie de un loisir și găsește literatură de calitate.
Și eu m-am gândit la cât de tranzitiv mi-aș dori să devină textul, așa, bineînțeles că le am la îndemână, ca oricine, dar n-are niciun sens, nu câștigam nimic dacă „condimentam” cu multe înjurături. De fapt, nu apare decât una în aproape 200 de pagini. Și nu resimt vreo lipsă nici acum.
Credit foto: Laura Cupșa
Câtă emoție ai avut în timp ce ai scris? Sau ai mers pe cerebral?
Primul draft, pe care l-am făcut în vară, a fost o poveste a puștilor; era o poveste și atât, funcționa, unele păriți erau doar hașurate, așa, finalul nu era nici pentru mine foarte clar, dar nu asta conta, în schimb, aveam niște puncte foarte clare, scena cu țigara, cu pasărea moartă, cu poza de grup și „întunericul dimineții”, asta era o frază, o propoziție pe care știam că o s-o folosesc, „și întunericul dimineții e alb”, deci era un reper limpede, nu știam exact unde o să intre. Da, funcționau în mintea mea ca niște ancore; în a doua vară, când am revenit la lucru, și nu mai aveam aceeași motivație, mi-am zis că însuflețirea poate să vină din pariul cu copilăria, știi, și atunci m-am hotărât să mă inserez mai adânc în povestea asta.
Asta înseamnă că ai devenit cerebral?
…motivația? de abia atunci, de fapt, am dat drumul emoției, până atunci era un construct, o narațiune ok, știi, care funcționa, totuși un contruct. În momentul în care am început să mă bag pe mine mai adânc, am simțit că începe să merite. Așa am scos la suprafață tot felul de amintiri, pe care le credeam uitate, cum e acea bătaie generală din școală, pe care am văzut-o, din mijlocul ei, cum să zic…
Ți-a fost greu să conturezi în momentul ăla acțiunea?
Să știi că am scos și lucruri și neplăcute, știi? Au fost, să zicem, lucruri neplăcute, lucruri față de care aveam resentimente, n-au crescut în text decât cele care aveau valoare ficțională – să ducă înainte acțiunea sau să contureze protagoniștii.
Și te-au ajutat pe tine, nu ca personaj, ci ca om?
N-a fost o școală prietenoasă. Eu când am terminat generala , în liceu mi s-a părut că mi-am luat zborul, filme, muzică & flori, Rămăsesem cu senzația că urmează să izbucnească bătaia de undeva, dar nu mai începea și mi se părea – ce fac ăștia aici?, ceva nu e în regulă, schimbam cărți, muzică, fetele aveau bocanci și cămăși cadrilate, nu mai erau în treningul de cartier, vorbeau de Camus, de Frații Karamazov, înțelegi,…. și eu tot timpul mă gândeam că o să se întâmple ceva periculos. Ce fac oamenii ăștia, venisem de acolo din școala mea și… când am urcat scările în liceu, am avut senzația că visez, toți oamenii mi se păreau extraordinar de interesanți, îmi venea să intru în vorbă cu oricine, la întâmplare. Îmi venea. Dar nu, m-am abținut.
Deci, generala a fost școala vieții.
A fost, într-un fel, dar lasă, că după aia mi-am dat seama că mai am multe de învățat. Every day is a school day. Dar, oricum, anii ăia de liceu mi se părea că-s așa într-o anestezie, ce-i cu oamenii ăștia, mi se păreau prea calmi.
Ai spune acum că ai trăit într-o școală în care a fost bullying-ul la putere?
Cred că în cele mai multe școli, pentru că după aceea eu am avut discuții și în liceu, comparam școala mea cu școala altora. Așa am aflat că altele erau și mai și, iar eu veneam cu ceva povești…; aveam un prieten, care venea din Școala Nr. 22, când îl ascultam ce ne povestea, mi se părea că jucasem la semi-amatori. Dar atâtea lucuri rămân universal valabile, cu fotbalul, bătăile dintre băieți, toate chestiile astea eu le-am regăsit în volumul Cărți sau țigări, al lui Orwell, ultima povestire din carte e o nuvelă autobiografică, Anii bucuriei, și s-a întâmplat să dau de ea în Paris, am citit-o într-o noapte. N-are nimic de-a face cu utopiile, distopiile lui, e o cronică precisă și concisă a gimnaziului lui. Opresiunea, aerul pronunțat de abuz, perfidia unor profesori și metoda de învățare prin „toceală”, supremația fotbalul, legea celui mai puternic, care e întotdeauna fizică și așa mai departe, când pleacă din generală, Orwell mărturiește că nu mai avea decât un scop. S-o lase mai moale cu școala, să nu se mai streseze cu nimic. Și atât de moale a lăsat-o cu școala, că a ajuns adjunct la un post de poliție din Burma. Adică nu mi se pare o școală cu nimic mai deosebită decât gimnaziul pe care l-a făcut Orwell în alt timp și cu alte nuanțe, vorbim de un internat englez, de la începutul secolului trecut, totuși.
Deci, practic maturizarea se face la fel de brusc în orice parte a lumii și… la fel de dur.
Eu cred că tot timpul va fi la fel, cel puțin în școlile astea de băieți, la noi erau mixte.
Legat de personajele tale, ele trăiesc și o altă dramă, trăiesc drama migrației, a faptului că părinții lor sunt plecați, rămân ei singuri și oarecum ai de-a face cu o supramaturizare, o maturizare și mai forțată decâ cea a generației noastre (noi, practic, facem parte din aceeași generație), nu era fenomenul ăsta atât de răspândit, dar hai să vedem cum afectează. Mie-mi vine în cap corelația, nu pot să-mi dau seama de unde mi-a rămas în cap corelația asta, dintre migrație și clei. Nu pot să-mi dau seama de ce leg cele două cuvinte, migrație și clei. Până la urmă, cred că aș putea găsi o explicație, că migrația afectează atât de tare persoana și evoluția ei, încât la un moment dat se simte încleiată într-un background, acolo. Cum ai ajuns la titlu? Știu că ai mai povestit, dar vreau să spui și pentru cititorii bookhub. Pariurile sunt specifice adolescenților.
Da, asta este titlul, o promisiune dintre cei doi protagoniști, nu fac un secret din asta, secretul e ascuns în spatele promisiunii.
Apropo de ritualurile astea, frăția, sau cum vreți voi să-i spuneți, care a fost ritualul tău care te-a ajutat să te maturizezi?
Nu aveam neapărat un ritual. Pur și simplu îți dădeai seama că ești primit undeva sau nu ești primit, după numărul (și importanța situațiilor) la care erai lăsat să participi sau la care erai luat.
Era chestia aia cu prima țigară poștită, mă rog, o chestie de asta haioasă…
Da, dar nu era un ritual, pur și simplu te înscriai într-un grup și pe măsură ce cunoșteai anumiți băieți și te luau cu ei, aveai acces la tot felul de alte lucruri, tot felul de experiențe.
Dar n-ai avut vreun pariu din ăsta…
Nu, n-am avut. Dar ăsta nu e un pariu; este o promisiune pe care și-o fac cei doi ca să ascundă secretul pe care-l împart pentru că în momentul ăla, Pisică își dă seama că oriunde s-ar duce de Edi tot nu mai scapă.
Mie mi se pare o imagine foarte puternică, care o provoacă titlul „Așa să….”; în prima fază când am auzit titlul (nu văzusem coperta), în niciun caz nu mă duceam cu gândul la o pasăre și mi-a venit ideea de iarbă crescută pe mormânt. Mormântul, metaforic, însemnând orice în cazul ăsta. Cât de greu crezi că ar fi, dacă ai fi pus în situația unuia dintre cei doi să desfaci legământul, promisiunea, să te dezici de ea? Ce s-ar fi întâmplat dacă unul dintre cei doi chiar ar fi….
Păi, nu văd cum s-ar putea, îți dai seama că dacă spui, cazi și tu, doar din prostie sau teamă să nu te scapi…..
Tu ai fost într-o situație de-asta limită? Să fii nevoit să ascunzi un secret din ăsta atât de dur?
Nu, pe mine m-a ferit Dumnezeu, am fost în tot felul de grupuri din astea care, știi cum se întâmplă, faci întâi o prostie mică, după aceea încă una și încă una și se ajunge la una mare de tot. Și din fericire nu eram în ziua aia acolo, dar pentru unii băieți a fost o adevărată problemă. A doua zi când m-am întâlnit cu ei și-am aflat ce s-a întâmplat era foarte multă tensiune și foarte multă apăsare care a plutit peste noi. Norocul m-a ținut departe. Da, pot să spun că am avut de a face cu o situație asemănătoare, dar din fericire nu în calitate de martor, nu în ziua respectivă.
Și simți că te uitai așa ca printr-un halou la ei?
Mă stresam și eu în măsura în care participam, știi, toată zvonistica aia a cartierului, dacă se întâmpla ceva, se zicea că vine poliția, și se întâmpla și să vină, și după aceea alte zvonuri, și mai umflate, cum fusese pe circă, dar cine fusese, de fapt, niciunul dintre apropiați, nu aveam acces la informații, aveam acces la zvonuri, încă de pe la 9-10 ani. La mine erau niște străzi în jurul unei școli, unde e și o secție de poliție, o circă, știi, era big difference dacă cineva intra în arest, sau pe circă, pe circă te țin peste noapte și-ți dau drumul, acolo rămâneau și ăia care se îmbătau și fceau scandal sau nu mai știau unde stau, ei bine, în toată zona aia de case erau niște prieteni de-ai mei sau tipi din cartier mai mari ca mine și de acolo venea o bună parte din mitologia și poveștile cartierului, ce s-a întâmplat cu frații ăia, frații ăia, cu cutare și cutare, ce-a făcut și ce-a dres, multe erau exagerări, dacă nu invenții pure, dar dacă unii se duceau acasă să zic pe la 10-11, alții mai rămâneau, tot ce se întâmplase peste noapte devenea o mică mitologie a doua zi, știi.
Lansarea de la Librăria Humanitas Galați
Te simțeai cumva vinovat că n-ai fost acolo?
Mi-era ciudă, îți dai seama, dar nu știam în ce m-aș fi băgat.
Infantilitatea, mi-e ciudă că n-am fost acolo, dar tu, de fapt, habar n-aveai.
Știi cum erau și zvonurile astea: că umblă mașinile alea cu număr străin și că fură copii de pe stradă și na, îți aprindeau imaginația, curiozitatea. Dacă e infantilitate, să nu te surprindă dacă o să o găsești și la vârsta asta.
Una peste alta, dacă ar fi să descrii acum romanul, în două cuvinte: este un roman optimist sau nu? Ca mesaj? Eu zic că da.
Eu zic că da, eu zic că-i optimist, deși cel mai corect ar fi să spun că e lăsat pe un orizont mediu, e deschis, se poate duce într-o direcție sau în alta, nu mi se pare lipsit de speranță, asta în niciun caz.
Până la urmă, copiii s-au maturizat…
Până la urmă. Da.
Se întrevede maturizarea și deja se vede și o evoluție..
Practic personajul face o spirală, el se găsește în același punct dar cu o treaptă mai sus, cu un câștig pentru conștiința lui, să zicem.
Un etaj superior.
Romanul este atât de optimist cât de optimistă e regiunea aia pentru România și câte posibilități de scăpare îți dă zona respectivă, dar în general m-am uitat pe ce s-a scris până acum despre carte (și s-a scris ceva…), termenii au fost de atmosferă „luminoasă”, foarte frecvent apar expresiile „lumină”, „căldură” „atmosferă luminoasă” și „autenticitate”, univers natural aparent „paradisiac”, dar asta mă bucură cel mai mult, că e o carte luminoasă. N-aș fi vrut să se spună că e o carte sumbră, doar pentru că acolo nu e o lume luxoasă, e săracă, dar nu e mizeră, mi se pare o diferență semnificativă. Asta mi-a părut că apare cam peste tot, atmosfera luminoasă. Iar unii au menționat concret diversitatea nuanțelor și fazelor luminii, ceea ce m-a bucurat foarte tare.
Doru Căstăian și Augustin Cupșa – lansare Librăria Humanitas Galați
Și acum despre proiectele de viitor. Avem sau n-avem continuare la roman? Se pare c-o să avem.
O să-ți spun în discuția viitoare cam pe unde sunt…
Proză scurtă mai vrei să scrii?
Mai scriu proză scurtă, am mai scris chiar de curând.
Și bănuiesc că o să vrei să le publici, adică să le și citim, nu le ții la sertar.
Nu, nu, deocamdată știu de două antologii cât de curând, deci două proze de la mine. Mai departe, mai vedem.
Super! Scenarii, deja urmează un scurtmetraj să apară, mai scrii, bănuiesc că o să mai scrii scenaristică.
Aș vrea să scriu un lungmetraj cu Vali Hotea. Am schițat mai demult altul, între ficțiune și documentar, cu Adi Voicu, pe care la fel aș vrea să-l continuăm. Am consumat destul timp și energie cu timpul și cu prospecția, aș vrea să aibă un rezultat. Oricum, următoarea perioadă va fi clar pentru scenarii și, din când în când, proză scurtă.
Te consumă mult scrisul unui roman?
Pe mine da, sunt alții care scriu ușor, au flux , mie îmi ia timp, mă întorc foarte mult pe text, corectez foarte mult, rescriu, rescriu, rescriu, și de asta nu am apariții prea dese.
Tu la momentul actual stai în Franța? Preconizezi c-o să te întorci?
Așa mă gândesc.
La tine acasă tot în România a rămas.
Undeva pe lângă București…
Super! asta e o idee de sfârșit de interviu foarte mișto! 🙂
