Interogațiile continue ale timpului prezent – „Alcoolicii” de András Visky (Teatrul Maghiar de Stat Cluj)

Trăim într-o continuă stare de urgență (ce pare fără de sfârșit) și sub imperativul unei protecții totale. Nu ne mai întrebăm de mult timp pe cine protejăm sau de ce, așa se face că izolarea a ajuns să impună norma, iar primele victime ale acestei stări la limita totalitarismului sunt cei dependenți de grija și atenția celorlalți. Nu mă refer neapărat la seniori sau la bolnavi (prin extensie persoanele asistate social), cât la o categorie socio-profesională foarte specială: artiștii. Pentru mine, consumator de artă (teatrală) artiștii sunt mai vulenerabili ca oricând. Supuși unor presiuni continue – să se reinventeze și să se interogheze continuu cu privire la rostul lor – ei fac față cu greu izolării și recluziunii sociale impuse peste noapte. Nu cred să fi existat vreodată vremuri atât de tulburi, încât să se impună suprimarea oricărui act cultural, până într-acolo încât aceștia să-și pună concret problema supraviețuirii. Și ca să fie și mai grea situația lor, incertitudinea revenirii la normal și previziunile deloc optimiste cu privire la revenirea în sălile de teatru/spectacol a spectactorilor scurtcircuitează total dialogul dintre autorități și artiști, sau dintre cele trei părți implicate (artiști, autorități și iubitorii de artă).

Spre deosebire de alte arte, teatru are nevoie de spectactori, nu există formă teatrală în absență acestora. Nici nu mai contează numărul celor din sală, pentru că astăzi vorbim de performance-uri care se țin în spații neconvenționale – apartamente de bloc, subsoluri de clădiri, hale industriale dezafectate etc. Contează doar dialogul dintre artiști și spectactori, fluxul de energii creatoare și ceeea ce se naște din acest continuum – idei noi, descoperiri de emoții și senzații noi, rezolvări neașteptate la probleme vechi etc. Toateacestea sunt truisme pentru cunoscători, dar dacă luăm în calcul distanțarea socială și izolarea care au devenit imperative categorice, atunci ne dăm seama, dintr-odată, că nu se poate fără artiști Fără frumos și doza de estetică atât de necesară unora dintre noi! Pe lângă rațiunea care ne deosebește fundamental de restul viețuitoarelor, simțul estetic și capacitatea de a da naștere unor acte culturale contribuie în mod esențial la evoluția noastră ca specie.

Mă tot gândesc la momentul revenirii în sala de teatru. Abia aștept să trag adânc în piept aer cu miros de scândură și să-mi desfăt ochii cu jocul unora dintre actorii mei preferați. Revăzând în regim de online Alcoolicii de András Visky – Teatrul Maghiar de Stat Cluj, în regia lui Tompa Gábor – mi-au trecut prin cap toate ideile de mai sus și încă multe altele. Putem asemăna cumva situația actorului de acum cu ceea a unui alcoolic: niciunul nu și-a dorit decăderea, scoatea din circuitul social și anatema, dar ambii o trăiesc ca pe o pedeapsă.

Îngerii Évei, personajul principal din Alcoolicii, sunt metaforele vii ale trecutului și viitorului (incert, e adevărat). Îngerii artiștilor din zilele noastre suntem noi, spectactorii, iubitorii și cunoscătorii de teatru, cei care ne-am hrănit ani de zile cu emoțiile lor. De noi depinde soarta lor profesională. Éva a ajuns la alcoolism ca urmare a unor suite de greșeli personale și conjucturi nefaste; prin extrapolare, actorii au ajuns într-o situație similară cu a alcoolicului – exclus de la masa celor care iau măsurile impuse de starea de urgență, marginalizați, scoși din schema socială, rămași în bătaia sorții, ei se văd obligați să-și recâștige locul într-o societate tot mai absurdă. Unii au familii și prieteni – îngerii Évei – alții n-au pe nimeni. Unii se simt foarte bine verbalizând ceea ce simt, exteriorizându-și neputința și furia, alții, din contra, s-au retras în singurătatea impusă și vegetează. Despre ce ar trebui să facă societatea și instituțiile culturale pentru ei, e de dezbătut serios. Zilele trecute auzeam la Radio România Cultural un dialog între George Gilea, realizatorul emisiunii matinale și Simona Neumann, directorul executiv al Asociației Timişoara Capitală Culturală Europeană; aceasta a declarat că la ora actuală nu se știe dacă activitățile incluse în calendarul oficial al manifestărilor culturale care ar trebui să aibă loc în 2021 se vor ține sau nu, din motive organizatorice și de decalare a calendarelor de depunere a proiectelor pe diferite linii de finanțare. E aiuritoare situația ca atare, vorbim despre o serie întreagă de evenimente culturale! Mă gândesc că directorii instituțiilor teatrale sunt și ei într-o continuă așteptare, care epuizează și șterg treptat orice urmă de speranță. În prezentul Évei revin constant fantomele trecutului, dialoghează cu acestea, se războiește, se luptă cu emoțiile negative, învață să accepte că nu poți să uiți că ți-a murit un copil, dar poți să înveți să trăiești cu durerea. Așa și artiștii – cred că treptat, vor învăța să convertească toate aceste stări și emoții ale timpului prezent, totul e să ni se dea voie (tuturor, nu doar lor) să revenim la ce-a fost! Că nu va mai fi nimic la fel, e evident, dar că vom putea învăța din greșeli e doar o promisiune. Ține de noi dacă vom alege doar calitatea, dacă nu vom mai promova nonvaloarea de dragul ratingului și a succesului de moment.

N-am scris o cronică în adevăratul înțeles al termenului, dar felul cum gândit Gábor Tompa spectacolul m-a provocat să mă gândesc (mai mult decât o fac în mod obișnuit) la ce va fi. E un semn bun, încă mai am speranță. Dacă încă mai cred(em) că viitorul este posibil, atunci înseamnă că încă mai putem pune lumea în mișcare. Muzica lui Bocsárdi Magor a făcut suportabilă drama Évei, ne-a ajutat într-un mod foarte subtile să o înțelegem, să empatizăm cu ea și să-i fim sprijin, să-i devenim îngeri păzitori. Cam acesta va fi rolul nostru, al spectactorilor, pe viitor: îngerii păzitori ai artiștilor. Universul Évei este unul murder, haotic, compus din resturile descompuse ale trecutului (Carmencita Brojboiu s-a întrecut pe sine făcând să încapă într-o scenă atât de mică atât de multe lucruri), dar toate acele obiecte capătă sens și valoare pe măsură ce sunt însuflețite; când le aflăm poveștile, ne dăm seama și de importanța lor. Nu întâmplător, ea este așezată pe un pat de pahare goale, curate. Așa și cu noi, iubitorii de artă: de noi depinde cât de lung și de frumos va fi drumul actorilor/artiștilor în viitor.

_ _ _