Inimi cicatrizate – Max Blecher

Având în vedere recenta lansare a filmului în regia lui Radu Jude, cât și noua ediție lansată la Humanitas, am considerat potrivită o nouă prezentare a romanului lui Max Blecher, nu înainte de a vă semnala și o altă recenzie, apărută în 2015, tot pe BookHub, semnată de Andrei Judeu.

Personal, trebuie să mărturisesc că am intrat în contact cu scriitura lui Blecher în urmă cu ceva ani, în cadrul unei olimpiade de limba și literatura română. Claritatea acestuia, deopotrivă suferindă și post-kafkiană, dacă mi s-ar permite, mi s-a părut a construi un discurs cu totul aparte. Iar lectura recentă a volumului Inimi cicatrizate nu a făcut nimic altceva decât să îmi reconfirme, dacă ar mai fi fost nevoie, calitatea și excepționalitatea scriitorului ce-și va fi găsit sfârșitul imobilizat la pat, în Roman, departe de aparenta speranță de vindecare cu care se încheie atarea operă.

Astfel, îmi voi începe prezentarea cu un fragment preluat din Jurnalul lui Mihail Sebastian – despre care puteți citi mai multe aici -, fragment care se prezintă ca o sinteză a complexei personalități și filosofii de viață blecheriene:

„Mă gândeam nu la moartea lui, care a fost în sfârșit îndurătoare, ci la viața lui, care mă cutremură. Era o suferință prea mare pentru a primi o compasiune, o tandrețe. Puțin străin a rămas mereu băiatul ăsta, care, în atrocea lui durere, trăia ca într-o altă lume. Niciodată n-am putut avea față de el un mare elan, o totală deschidere. Mă speria puțin, mă ținea departe, ca la porțile unei închisori, în care nu puteam pătrunde, din care nu puteam ieși. Îmi spun că aproape toate convorbirile noastre aveau ceva stingherit, ca și cum le-am fi avut într-un «parloir». Și după ce ne despărțeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde se întorcea el?” (Humanitas, 2016, Ediția a II-a, revăzută)

Iar locul în care se întorcea acesta este cel al unei suferinței continue, cu raze de speranță și un optimism sui-generis. În Inimi cicatrizate, Emanuel (alter-ego-ul textual al lui Max Blecher) este internat în sanatoriul din Berck-sur-Mer, neștiind nici cât va fi stat aici, nici dacă tuberculoza osoasă de care fusese numai ce diagnosticat va fi vindecată. Aici, constată că cerința medicală sine-qua-non a procedurii de tratament, o constituie imobilizarea într-un ghips de „mii de kilograme”, ce-l va face să exclame:

„Adio Emanuel! Ai devenit un om mort.” (pg. 86)

Totuși, ceea ce se dovedește cu totul particular în cadrul acestui sanatoriu, îl constituie facilitățile absolut remarcabile pe care le oferă pacienților. Nu doar că aceștia nu sunt privați de o fructuoasă activitate socială, dar ei au parte de o mobilitate deosebită prin intermediul unor mecanisme special montate de paturile de spital. Ei se pot plimba, pot merge pe plajă, pot merge în oraș – întregul Berck fiind un oraș-spital adaptat nevoilor acestora – in nuce, par să poată duce o viață la limita normalului omenesc. În timp ce s-ar putea opina că toate acestea ar putea îmbunătăți viața celor internați aici, absurdul decurge dintr-un neașteptat atașament pe care pacienții îl dobândesc față de universul bolii:

„Berck e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume. Ai să simți și tu asta într-o zi. Toți negustorii, toți doctorii de aici, farmaciștii, chiar și brancardierii… toți sunt foști bolnavi, care n-au putut trăi în alte părți.” (pg. 84)

Sursa:berckofil.over-blog.com

Imersiunea în această lume a suferinței, a unui purgatoriu continuu, pe care și-l asumă în speranța unei vindecări ulterioare, după ce întregul suflet se va fi transformat într-un „țesut cicatrizat” (pg. 138), îi dezvoltă o cu totul nouă existență, prin prisma idilei pe care o trăiește viu, simplu, autentic, alături de Solange, ca și cum Berck-sur-Mer n-ar fi fost decât un loc de vacanță, ca oricare altul de pe coasta franceză:

„De multe ori se opreau la hanuri de țară cu crâșmărițe rumene îmbrăcate solemn în rochii negre de dantelării, ca pentru zilele de duminică. Mâncau acolo cărnuri cu gust proaspăt de sânge și li se dădea de băut o bere neagră și amară fabricată de țărani, în care se mai găseau coji din semințele cu care fusese făcută. Era cea mai gustoasă băutură pe care o băuse Emanuel vreodată. (…)

Toamna îi acoperea cu un cer înnorat, ca plafonul unui imens salon în care n-ar fi existat decât singuri ei doi. Era o idilă plină de realități simple și elementare.” (pg. 112)

Chiar această realitate simplă este cea care va evolua, în a doua jumătate a romanului, într-o irealitate – sic! – în care lipsa de logică și apariția unui plan metafizic al durerii devin dominante. „Albul sanitar de clinică”, mărturisirea tulburătoare a Isei – „Mi-e rușine că a trebuit să cunosc viața numai din cărți” (pg. 137), apariția halucinantă a lui Solange la Vila Elsneur unde Emanuel se va fi refugiat de tumultul de la clinică și de dragostea ce evoluase greșit și asupra căreia hotărâse qu’il fallait couper net, adicția de droguri ca un succedaneu al spitalului de care nu va fi reușit să se debaraseze vreodată a lui Tonio, toate acestea antrenează o emoție artistică greu de redus în câteva cuvinte. Ceea ce părea, în primă fază, un loc al salvării – fiind, de altfel, unul din puținele sanatorii din Europa, de la acea vreme, ce oferea standarde atât de ridicate în tratarea acestui tip de maladie – se transformă într-un ghips ermetic se sufocă trupul și sufletul, deopotrivă.

Max Blecher, la Berck-sur-Mer; Sursa: adevarul.ro

Blecher pare optimist în final, incluzând un addendum prin care specifică faptul că „Vindecările vin încet, îngrozitor de încet, dar vin. Ele ating azi proporții nesperate vreodată” (pg. 219), în ceea ce privește propriul destin nu a avut parte de aceeași evoluție pozitivă, iar cel care fusese odată Emanuel, la Berck-sur-Mer, își va găsi sfârșitul într-o Românie antisemită și fără de speranță, cea a anului 1938. În roman, Quitonce – coleg de suferință, ce-și simțea sfârșitul aproape – îi oferă propria-i vertebră bolnavă, ca o aducere aminte pentru când va trece în neființă – am putem spune că Inimi cicatrizate este un gest care, departe de a fi un récit al suferinței, ne poate aduce mai aproape de Blecher și complexa sa personalitate.

Cadru din adaptarea lui Radu Jude; Sursa: https://www.facebook.com/inimicicatrizate/

O carte ce curge rapid, ce se consumă înainte chiar de-a-ți fi dat seama, un amestec de sentimente absurde și de speranță, într-un cadru utopic ce accentuează, pare-se, întregul destin distopic al celor implicați. Dacă filmul se va ridica la înălțimea romanului, – deși, în ceea ce mă privește, sunt circumspect că o astfel de valorizare de tipul raport roman / ecranizare ar fi corectă – putem conclude că este o carte ce merită, din plin, atenția lectorilor. Și ceva îmi spune că și filmul, pe care abia aștept să îl văd, se va dovedi asemenea.

Editură: Humanitas