Jurnal (1935 – 1944) – Mihail Sebastian

Jurnalul lui Mihail Sebastian, operă de căpătâi a literaturii române, cât și a universului literar românesc, își menține după mai bine de 20 ani de la publicare, capacitatea de a se prezenta mereu nou, mereu edificator. Iată, deci, că reeditarea cărții de anul acesta, mi-a conferit prilejul potrivit lecturii, fapt ce m-a făcut, încă din primele pagini, să înțeleg că este cu mult mai mult decât m-aș fi putut eu aștepta, devenind profund dezamăgit de propria-mi reticență de până acum de a mă apropia de un atare phare. Dar, mieux vaut tard que jamais.

Scris de către Mihail Sebastian (pe numele său adevărat Iosif Hechter), în perioada 1935 – 1944, acesta este, în general – cu excepția „Jurnalului de schi” (1937 – 1938) – un jurnal intim, propriu, nedestinat publicului larg, de aici și reticența celor apropiați de a-l publica. De altfel, de-abia în 1995, după lungi tratative, a reușit, în sfârșit, să atingă publicul larg.

Iar momentul respectiv a fost, atât cât se poate înțelege din articolele de presă, unul revelator pentru tot universul umanist românesc. Nu doar că numeroase personalități ale epocii interbelice par să fie compromise pe deplin, prin prisma atitudinii anti-semite de care dădeau dovadă, dar se realizează și o remarcabilă descriere a celui de-al Doilea Război Mondial, zi cu zi, așa cum a fost resimțit.

Pentru a nu pierde din coerență, căci o operă de o asemenea întindere te poate face să pierzi esențialul – chiar dacă nimic din ce scrie Sebastian nu pare neesențial – a face apel la critica de specialitate pare un bun punct de plecare. Astfel, George Pruteanu, spre exemplu, remarcă faptul că: «Cinci sunt „temele” acestui jurnal, unul dintre cele mai unitare și mai impresionante din câte are literatura română: muzica, literatura proprie (zămislire și retrospecție), antisemitismul, iubirile, războiul. » (v. Dilema, nr. 211-214, 7-28 febr. 1997).

Prin prisma acestor teme se remarcă, în același timp, două paradigme diferite, dar complementare: viața personală a lui Sebastian, cu toate problemele, dorințele și speranțele aferente, respectiv viața socială românească aflată într-unul dintre cele mai negre momente ale sale, cele două având repercusiuni una asupra celeilalte.

Desfășurat cronologic, Jurnalul ne construiește le recit douloureux – pentru a apela la o formulă deja împământenită – a vieții lui Mihail Sebastian.

Iar intriga pare să debuteze încă din 1934, când bunul său prieten, Nae Ionescu îi va scrie la propria-i rugăminte, o prefață pentru „De două mii de ani”, în care acesta va găsi prilejul de a justifica antisemitismul, Sebastian fiind el însuși evreu (sic!). Oricât de surprinzător ar fi, acest fapt nu a dus și la o ruptură a relațiilor dintre cei doi, Sebastian notând chiar, cu prilejul arestării acestuia că este „dezolat de ce i se întâmplă. Straniu destin!”, la fel de straniu fiind și acest atașament amical de care nu se dezice. Chiar mai mult, în momentul morții lui Nae Ionescu, nota: „Ce soartă stranie a avut omul ăsta extraordinar, care moare neîmplinit, nerealizat, învins.” (16 martie 1940). Cert, cuvântul „straniu” descrie fără loc de tăgadă întreaga lor prietenie.

Problemele se amplifică odată cu luna decembrie a anului 1937, odată cu instaurarea guvernului condus de Octavian Goga, când îi va fi interzisă profesia de ziarist, incident pe care reușește a-l compensa doar cu „Mult Mozart, foarte mult Mozart, poate e singurul lucru care mă mai poate consola”.

Iar războiul continuă, un război cu sine, cu ceilalți, un război mondial. În timp ce, pe 20 martie 1939 nota că „Nimicirea Cehoslovaciei am luat-o drept o dramă personală. Citeam ziarul pe stradă, cu detalii despre intrarea lui Hitler în Praga – și aveam lacrimi în ochi”, cu doar ceva timp în urmă scria pe cât de simplu, pe atât de tulburător: „Mamă dragă, dacă s-ar putea ca războiul acesta să nu treacă prin inima dumitale!”.

Jurnalul urmărește treptat înregimentarea – pe care o resimte umilit: „Presupunând că scrisul meu ar putea cândva să aibe oarecare însemnătate pentru un cititor îndepărtat, uniforma asta nu va anula orice semnificație morală?” (8 mai 1939), excluderea, marginalizarea, teama pentru fratele său, aflat într-un Paris despre care pe 16 iunie 1940 nota succint: „Pe turnul Eiffel, steagul cu svastica”, dar și decăderea din orice drept: „adineauri Radio București a anunțat că proprietățile imobiliare evreiești sunt expropriate . (…) Altă dată, chiar sub legionari, antisemitismul era bestial, dar în afara legii” (27 – 28 martie 1941).

Mai mult, se realizează o urmărire concretă a frontului războiului, de la intrarea în război alături de Germania hitleristă, decizie salutată de numeroși intelectuali ai vremii: „Deosebirea este însă că, în timp ce lor le aduce numai sclavia, nouă ne aduce moartea” – 31 mai 1940, până la intrarea rușilor în România, „Oamenii ăștia prăfuiți, obosiți, destul de prost îmbrăcați [care]cuceresc lumea” și starea de maximă încordare din Bucureștiul anului 1944:

„Mari explozii de entuziasm, dar și anumită rezervă. Mulți trecători care se uită cruciș la «jidanii care aplaudă» (…) Dezmeticirea României va veni când se va pune serios problema răspunderilor.” (31 august 1944).

Dar, totuși, însuși Sebastian refuză, în adâncul întregului său spiritul, să își pună această problemă. Deși anti-semiți în cel mai înalt nivel, își disculpă toți prietenii printr-un fel mecanism propriu, un fel de filtru ce îi oferă acces doar la ceea ce este cu adevărat Uman în Om, în Aproapele său, deși acesta se dovedește, faptic, demonic în cel mai înalt rang. Grăitor în acest sens este ceea ce nota despre Mircea Eliade:

„În ce-l privește pe Gogu Rădulescu (domnu Gogu după cum spune Mircea ironic), studentul liberal care a fost bătut cu frânghii ude la sediul gardist – foarte bine i s-a făcut. El – Mircea Eliade – nu s-ar fi mulțumit numai cu atâta, ci i-ar fi scos și ochii. (…) S-ar putea să recitesc cândva aceste rânduri și să nu-mi vină a crede că ele rezumă [cuvintele lui Mircea]. (…) Și poate că într-o zi lucrurile vor fi destul de liniștite pentru ca să-i pot ceti această pagină lui Mircea și să-l văd roșind de rușine”.

Din păcate, Sebastian nu a mai avut șansa de a ajunge la acea zi liniștită, murind în 1945 într-un Accident, exact când lucrurile păreau să reintre într-un normal la care visase într-atât:

„Aș cere vieții doar puțină liniște, o femeie, cărți și o casă curată” (7 septembrie 1935).

Surprinzând prin monumentalitate, întindere (nu întâmplător nota pe 8 ianuarie 1937: „pot să fac mici povestiri de 200 de pagini, cu accent de jurnal intim, dar roman nu”), Jurnalul emoționează în cel mai înalt rang. Jurnalul este revelator și capabil să modifice radical propria viziune despre lume și viață.

Într-un anumit fel, poate faptul de a-l fi citit târziu, m-a ferit de posibilele dificultăți, pe care cu siguranță că le-aș fi resimțit în apropierea de opere purtând pecetea lui Camil Petrescu, Micea Eliade, Ionel Teodoreanu, chiar Eugen Lovinescu. Nu aș fi putut să nu port în minte vinovăția morală, de care Sebastian îi disculpa în relațiile tête-à-tête, dar pe care în scris a reușit a îi inculpa ad summum.

In brevis, un proces de conștiință al unui întreg popor ce a permis, într-un context dificil, ca cele mai mari atrocități să se desfășoare cu acordul, nu doar tacit, ci chiar consimțit al propriilor cetățeni.

Poate că Jurnalul devine, pe alocuri, anost, prin repetarea numelor diferitelor localități ocupate de una sau cealaltă putere militară, poate că pierde din coerență uneori, poate că pare prea sentimental, dar, așa cum scrisorile Ecaterinei Lovinescu au reușit să îmi reveleze tragismul instaurării comunismului, Jurnalul lui Sebastian nu poate să nu ne facă atenți la, poate cea mai sumbră filă a istoriei românești, peste care s-a trecut prea ușor, prea repede.

Ca ultimă notație personală: extraordinar prin conexiunile literare, prin apropierea sa de cultura europeană – cât de cutremurător poate fi să citești „S-a sinucis Stefan Zweig. Nu avea dreptul. Nu trebuia” (26 februarie 1942) – toate acestea reproduc o lume. A fost lumea lui Sebastian și a lui Blecher, dar și a lui Hitler sau Stalin, a lui Antoine Bibescu și a pasiunii sale împărtășite pentru opera lui Proust, o lume când oamenii mergeau la Balcic par avion, o lume în care pare remarcabil că cineva își mai găsea timp pentru această simple inutilité, care este scrisul. Ar mai fi fost extrem de multe de spus, însă trebuie citit și, evident, recitit. Poate, cea mai tulburătoare carte pe care am citit-o vreodată, producând cu raportare la Cel de-al Doilea Război Mondial, o impresie Totală, precum cea pe care Șalahov o aduce în „Donul Liniștit” cu privire la Primul Război.

Editura: Humanitas