„În umbra lui Kissinger. Moștenirea celui mai controversat om de stat al Americii” de Greg Grandin

Editura Litera și-a consolidat poziția pe piața românească de carte încet, dar sigur, având o bună reputație în ceea ce privește editarea de carte școlară. Dar, dacă ne uităm mai atent pe rafturile librăriilor, putem regăsi numele acestei edituri la aproape toate secțiunile. La o privire și mai atentă observăm o serie de titluri incitante publicate sub sigla colecției Kronika. Cărțile publicate în cadrul acestei colecții reprezintă acte de curaj pentru că autorii au îndrăznit să zdruncine serios reputația unor personalități care au marcat evoluția lumii în secolul XX. Astfel, aceștia și-au propus nu numai să demonteze o serie lungă de mituri contemporane, dar și să ne determine să fim mult mai parcimonioși când suntem asaltați de informații din toate părțile cu privire la un anumit subiect. Evident, o astfel de colecție este mai mult decât binevenită, confirmând, totodată, faptul că istoria oficială este doar vârful icebergului. Deciziile liderilor politici, economici pot fi înțelese mult mai bine dacă avem acces la discuțiile, frământările, disputele din „culise” și la fundamentele teoretice la care aceștia fac apel. Concluziile la care ajungem ne pot răsturna adeseori sistemul de valori și, mult mai important, ne determină să fim mai atenți cu privire la mecanismele la care apelează aceștia pentru a putea decide în numele nostru, al tuturor.

Greg Grandin este unul dintre reprezentanții noii generații de istorici americani, care au depus un efort consistent de documentare pentru ca noi, cititorii, să ne putem construi o imagine cât mai obiectivă cu putință despre unul sau altul din evenimentele contemporane. În 2015 publică o carte despre care știa că va zdruncina serios mentalul colectiv american cu privire la felul cum se iau deciziile la nivel înalt de către președinte, secretarii de stat și consilierii săi, plus nenumăratele servicii subordonate direct acestuia. Personajul principal – Henry Kissinger – a dominat timp de două mandate (președințiile lui Nixon și Ford) Casa Albă, dar influențele sale continuă să fie mai mult decât evidente până astăzi, după cum reiese din prezentarea etapelor carierei sale politice realizată succint, într-un ritm alert, dar detaliat, sintetizând un uriaș bagaj de documente publice, altele recent declasificate, un volum uriaș de înregistrări ale diverselor comisii ale Congresului american, la care Greg Grandin face apel, dovadă numeroasele note de subsol (care însă nu îngreunează demersul cititorului de a înțelege mecanismele decizionale ale Administrației americane din anii 70 și până în prezent). Subtitlul volumului propus de Editura Litera – Moștenirea celui mai controversat om de stat al Americii – nu este deloc hazardat, chiar dacă „personajul” încă mai trăiește și încă mai este activ, deși a depășit venerabila vârstă de 94 de ani. Concepția politică a lui Kissinger a influențat direct nu numai pe cei doi președinți în „subordinea” cărora s-a aflat, dar și pe toți ceilalți de după 1977, inclusiv Barack Obama. Cu siguranță, prin parcurgerea celor 11 capitole, vom înțelege multiplele fațete ale termenului de „controversat”, care este folosit frecvent pentru a defini concis puternica personalitate a lui Kissinger.

Supraviețuitor al Holocaustului, Kissinger obține cetățenia americană în 1943, apoi, în 1950 își ia doctoratul la Harvard cu o teză care readuce în prim plan filosofia politică a lui Oswald Spengler, care îi va defini toată cariera sa publică. În nenumăratele sale intervenții publice, Kissinger se va considera adeptul realismului politic, ceea ce justifică pesimismul său profund cu privire la natura umană, atitudine reflectată în deciziile cu privire la intervențiile militare din timpul lui R. Nixon și G. Ford:

„Însă Kissinger a învățat o lecție diferită de la Spengler: nu războiul e cel care trebuie evitat, ci războiul purtat fără un obiectiv politic clar. De fapt, el a susținut purtarea de războaie în lung și-n lat -, ca pe un mod de prevenire a pierderii sensului și cunoașterii, lucru care, potrivit lui Spengler, se petrece în timpul etapei ultime a unei civilizații.” (p. 37)

Cinismul e unul din termenii care definesc, cu siguranță, deciziile Secretarului de Stat american cu privire la dinamitarea portului din Vietnamul de Nord, bombardamentele de Crăciun, operațiunea Linebacker, distrugerea Deltei Mekongului, operațiunile din Cambodgia și Laos, toate soldate cu număr uriaș de victime civile, în numele „democrației”. În realitate, însă, deciziile din războiul din Vietnam, considerate de publicul larg operațiuni care țin de politica externă a statului american, „au reprezentat jertfa de sânge adusă puterii în ascensiune a dreptei americane”. (p. 106) Lui Kissinger i se pot reproșa multe, dar cu siguranță nu și naivitatea! Încă din anii ’50 remarcase din postura sa de profesor universitar, ascensiunea conservatorilor americani – neoconii – cu care ulterior va fi nevoit să colaboreze și să le facă numeroase concesii, pentru ca Nixon să-și poată duce la bun sfârșit mandatul, ca mai apoi să se regăsească împreună în echipa din umbră a lui Reagan, pe care inițial l-a detestat (contestându-i vehement abilitățile politice). Din această perspectivă, Kissinger poate fi considerat un urmaș direct al lui Machiavelli.

În discursurile sale, Kissinger face apel la liberate, așa cum o definea și o dezvolta Kant, dar în luarea deciziilor se poate observa cu ușurință determinismul hegelian:

«În toamna lui 1968, acesta punea în practică ceea ce susținuse de mult în teorie: o stăruință asupra faptului că indivizii au un grad de libertate în dirijarea evenimentelor istorice, că nu sunt limitați de vreo „structură adevărată”, că riscul este o cerință a unei adevărate arte a guvernării, că inițiativa își creează propria realitate și că liderii politici nu trebuie să aștepte ca faptele să ia acea inițiativă. Supremația omului e posibilă, disperarea poate fi evitată, iar scopurile pot fi mijloace sau mijloacele pot fi scopuri. Exact așa: negocierile în vederea încetării Războiului din Vietnam au devenit mijlocul pentru ascensiunea lui Kissinger. Astfel, ceea ce William Elliott a descris ca fiind o libertate individuală ”demonică” s-a armonizat cu metafizica sistemului – și anume cu statul securității naționale. Kissinger își calcula „relația cu universul”. »(p. 58)

Într-adevăr, deciziile lui Kissinger cu privire la operațiunile din Vietnam, Cambodgia, Laos, Africa de Sud, Angola, Guatemala, Chile, reflectă determinismul hegelian și o ușurință fantastică în ceea ce privește construirea de raționamente logice prin care a reușit să distragă atenția de la abuzurile realizate de americani în aceste zone, dat fiind faptul că americanii au avut mult mai mulți soldați morți decât au crezut, iar pagubele materiale generate de nenumăratele operațiuni secrete (multe dintre ele dictate de Kissinger – politician prin excelență, fără pic de experiență militară) au creat o gaură serioasă în bugetul american al Apărării. Strategiile sale politice – „teoria nebunului”, strategia tar baby, politica lui 1% – sunt detaliate succint de Greg Grandin, concomitent cu sublinierea contribuției decisive a lui Kissinger în ceea ce privește prelungirea Războiului din Vietnam doar pentru ca Nixon să poată câștiga alegerile prezidențiale. Ulterior, Kissinger face apel la aceste strategii pentru a-i determina pe americani să uite dezastrul din Vietnam, mutând centrul de greutate pe apărarea democrației și a valorilor derivate din aceasta, chiar dacă această luptă presupunea intervenția militară în diverse zone de pe glob, care nu afectau în realitate interesele SUA. Parcurgând etapele aplicării acestor strategii în anii ’80 – ’90 (chiar dacă Kissinger nu mai deținea nicio funcție în Administrația americană) putem remarca dezvoltarea unui stufos aparat birocratic – o multitudine de agenții, servicii, instituții de tot felul – care va atrage un efort bugetar considerabil, susținut de către contribuabilul american de rând. Dezechilibrul bugetar va fi justificat prin necesitatea acțiunilor de politică externă de către Kissinger în nenumăratele sale apariții publice din anii ’80 și’90, dar și în cărțile pe care le publică, după cum reiese și din ultimele capitole ale cărții de față. Sacrificarea unor programe de politică internă – mai ales cele din domeniul sănătății și asigurărilor sociale – au fost justificate tot prin urgența intervențiilor militare din diverse zone de pe glob. Dar Kissinger și ceilalți factori decizionali nu au reflectat îndeajuns asupra posibilelor efecte:

„S-a făcut mult caz de decizia lui Jimmy Carter, la recomandarea lui Zbigniew Brzezinski (fost coleg de Harvard cu Kissinger), de a autoriza acordarea de ajutor non-letal mujahedinilor afgani, în iulie 1979, cu șase luni înainte ca Moscova să trimită trupe care să sprijine lupta guvernului afgan împotriva insurgenței islamiste în expansiune. Dar jihadiștii primiseră deja din abundență ajutor letal, prin intermediul a doi aliați-cheie ai Washingtonului: Pakistanul și Iranul (până la Revoluția Islamică iraniană din 1979). Această furnizare de sprijin radicalilor islamiști, care a început în timpul mandatului lui Kissinger și a continuat în timpul Administrațiilor Carter și Reagan, a avut o serie de consecințe nefericite. A pus o presiune nesustenabilă asupra guvernului secular, modernist și fragil din Afganistan. A pus bazele timpurii ale islamului radical transnațional de astăzi. Și, desigur, destabilizarea Afganistanului a determinat invazia sovietică.” (p. 166 – 167)

Deciziile luate de G. W. Bush și G. H.W. Bush nu sunt altceva decât soluții de „avarie” pentru eliminarea acestor efecte, pe care la momentul respectiv, nu le-a luat nimeni în calcul. În consecință, cei doi președinți s-au văzut nevoiți să justifice apărarea democrației, a integrității statului american, prin intervenții militare de amploare în Golf, împotriva Irakului, și, bineînțeles, în Afganistan. Toți președinții americani din timpul Războiului Rece au practicat „uitarea politică” ca metodă eficientă de a distrage atenția de la propriile acțiuni. Însă și președinții de după 1990 apelează cu succes la aceeași metodă, după cum putem constata cu ușurință analizându-le declarațiile publice, corelate cu operațiunile militare:

„Uitarea politică este creată, de asemenea, prin transformarea infracțiunii într-o chestiune procedurală sau într-o dramă internă, petrecută între două partide politice: un partid execută, celălalt dă lămuriri. Prezentarea unei politici controversate, oricare ar fi ea – fie că este vorba de bombardarea unei țări neutre, de înregistrarea secretă a convorbirilor telefonice pe plan intern, de sprijinirea loviturilor de stat sau de tortură – ca pe o problemă tehnică, o dispută privitoare la legalitatea mijloacelor prin care a fost pusă în practică politica respectivă, dă naștere unei afirmații subînțelese că obiectivul acțiunii este acceptat de toată lumea. Kissinger era un maestru al acestui tip de reformulări”. (p. 176)

Cum se realizează „uitarea politică”? Greg Grandin, trecând în revistă acțiunile lui Kissinger, remarcă faptul că acesta a aplicat metoda încă din primii ani ai carierei sale politice. Bineînțeles că nu poate fi doar el anatemizat pentru ceea ce s-a întâmplat în Vietnam, sau pentru ascensiunea khmerilor roșii în Cambodgia, sau pentru susținerea lui Manuel Noriega, Augusto Pinochet sau Salvator Allende de către Casa Albă. E adevărat că Henry Kissinger a fost „maestrul” în aplicarea acestei metode, dar nu a fost primul, și cu siguranță nici ultimul, după cum putem remarca analizând mecanismul acesteia:

«Decidenții din domeniul politicii externe fac apel adesea la analogii – de obicei, la unele în care e vorba de naziști, de Hitler sau de masacrul de la Munchen -, din două motive. Primul este acela de a oferi un mecanism simplu de conceptualizare, cu scopul justificării acțiunii din prezent. „Saddam este Hitler” – trei cuvinte care transmit succint o uriașă semnificație morală și istorică. Al doilea motiv este acela de a abate atenția de la metodele de cercetare istorică, precum analiza cauzei și a efectului, care ar putea pune responsabilitatea pentru crizele actuale asupra unor politici din trecut. Kissinger a repetat de foarte multe ori că unul dintre cele mai rele lucruri care i se pot întâmpla unui lider politic este ca el să devină ”prizonierul trecutului”, să fie excesiv de îngrijorat să nu repete greșelile.» (p. 223)

Cartea lui Greg Grandin ne zdruncină serios propria concepție politică, ne demonstrează sintagma că „politica e murdară”, ne lasă un gust amar… Cu toate acestea, nu putem să nu remarcăm calitățile unui om politic de excepție – Henry Kissinger – detestat și iubit în același timp, charismatic, maestru al negocierilor:

„Trăind o viață foarte lungă, în timpul căreia a acționat mai întâi în numele celui mai puternic stat din istoria mondială și apoi s-a mutat în sfera unor privilegii personale fără egal, Kissinger s-a bucurat de lux, bogăție și aclamație publică. A obținut până și Premiul Nobel pentru Pace, datorită faptului că pusese capăt unui război pe care-l încurajase din fașă și-l prelungise. Faptul că a reușit să scape ușor cu manevra inițială, care a dus la o asemenea realizare – că, în loc să fie exilat la Harvard sau pus sub acuzație, el a devenit cel mai puternic consilier pe probleme de securitate națională din istoria Americii – a dovedit validitatea teoriilor sale, că prin imaginație, anumiți indivizi pot să înțeleagă mișcarea ascunsă a istoriei și s-o manipuleze în avantajul lor.” (p. 72)

Să recunoaștem că puțini oameni au fost capabili de așa ceva de-a lungul istoriei!

Editura: Litera