Greu încadrabil, dar atât de viu aceste nou roman al Doinei Ruşti! Un experiment, în ultimă instanţă, dar care s-ar încadra unui manifest de-al meu, inspirat din „Dogma” lui Lars von Trier (o foarte scurtă aluzie la nasul lui este la pagina 24) şi Thomas Vinterberg, dogma fiind din 1995, manifestul meu anonim din 2005.
Printre altele, manifestul anonim sau „dogma 2005”, preciza: 1. Scrierea trebuie făcută cât mai aproape de „timpul”, „locul” şi „modalitatea” în care s-au desfăşurat întâmplarea, visul, amintirea. Nu trebuie inventate personaje pentru a-ţi învinge teama de cele reale.
2. Rescrierea, stilizarea ar trebui evitate. Doar dacă trei cititori cu autoritate ai manuscrisului îţi recomandă să schimbi o frază, abia atunci o schimbi.
3. Scrierea nu trebuie niciodată să ocolească realitatea sau „izvoarele istorice”.
Doina Ruşti chiar a avut… un personaj în carne şi oase, cât se poate de însufleţit şi de dinamic (şi la lansările de carte care au promovat „Logodnica”), David Kinsella, eroul deloc cosmetizat din „Logodnica”, scrierea fiind făcută cât de aproape s-a putut de întâmplări, iar „cosmetizarea” practic nu a existat… Acesta i-a furnizat autoarei izvoarele istorice (poate şi arhiva cu e-mail-uri despre care se spune la pagina 23), meritul Doinei constând în intrarea în pielea şi mintea Bărbatului! Şi apoi… abordarea în maniera unui James Joyce din „Ulysses”, în acel capitol dedicat lui Molly, a confesiunii Alisei, un alt imn închinat vieţii pur şi simplu, dincolo de considerente morale, estetice, filosofice ş.a.m.d.
Suntem purtaţi printr-o Europă aproape întreagă, din Irlanda de Nord via Norvegia până la axa Bucureşti-Chişinău-Kiev-Moscova, ca să nu mai spunem nimic de America, Islanda, Vietnam, celebrându-se o nouă „rusoaică” în literatura română, o aproape nouă Lolită, pe Alisa, Alisa Turyanska, logodnica lipsă, Promisa de către Destin, dar Destinul nu a trimis, oarecum, decât un gândăcel haios, dar şi enervant, pe care îl găsim fix la pagina 100:
„Nu pot să spun că Alisa mi se ştersese cu totul din sânge, dar în perioada aia nu m-a mai durut în felul acela mortal. Era doar gândacul care-mi trecea din când în când dintr-o ureche în alta.”
Un gândac care poate fi negru, mare, sau foarte viu colorat precum portretul de pe copertă, realizat de Iulia Şchiopu, portret care nu are nimic de-a face cu modelul real…
Evident, în filmul „visat” de regizorul David Kinsella (mă tot duce cu gândul la regretatul Minghella, creatorul celebrului „Pacient englez”, după o carte la fel de celebră), deoarece acesta a mărturisit că doreşte să realizeze şi un film, pe coloana sonoră va trebui neapărat să apară şi „Carla’s dream”, până la… sângeeeeeeeee!
Pacientul nord-irlandez, David, stabilit în Norvegia, căsătorit acolo, cu doi copii, a ales-o pe Doina Ruşti să-l trateze… literar, doar terapia scrisului, prin scris, chiar devine o modă. Să-l trateze de o iubire din acelea nefericite, care te fac să şi urăşti în egală măsură… Aproape nabokovian, dacă tot am zis de „Lolita”, eroul se îndrăgosteşte de o moldoveancă rusoaică născută la Kiev, crescută la Ungheni de bunica sa, care face ceva carieră ca realizatoare de matinale TV, cu aproape douăzeci şi ceva de ani mai tânără decât el!
Urmează aproape şapte ani de relaţie, care este mai mult pe facebook, în urma cărora, glumind mai mult sau mai puţin, David rămâne în insectarul iubirilor personale cu un fluture, hai să nu-i spunem gândac, deşi la cafardul expresiei franceze, rebrănduit m-am gândit iniţial, un fluture, totuşi, exotic, dar şi cu conturile aproape golite…
Desigur, acest amănunt ţine mai mult de anecdotică, de aspectul social-economic al relaţiei, al obsesiei, dacă vreţi!
Oricum, David, pe care l-am cunoscut la lansarea de la Galaţi, părea la fel de îndrăgostit, în continuare (chiar dacă pot exista străfulgerări de ură), ca în carte, aşa a şi declarat, prima parte a cărţii conţine confesiunea lui, a doua parte este cea a Alisei, s-a mai discutat atunci despre zidurile dintre oameni (şi pe facebook comunicarea se poate face şi pe chat, dar şi pe… wall: „David era obsedat să facă un film despre barierele culturale care despart oamenii. Ziduri. Odată te voi duce la Belfast, ca să vezi zidurile dintre catolici şi protestanţi.”, p.221), despre cât „se măciuiesc” sau nu iubirile, adică se potrivesc până la urmă, cu toate rotiţele, ca să meargă bine sau aproape bine, despre alegerea titlului, copertei, cheiţa din mâna dreaptă a păpuşii de pe copertă, despre răzbunare, compasiune, milă, blocare pe facebook, s-a ajuns la Nietzsche, citat de un Igor (alt personaj memorabil, precum mai toţi bărbaţii din viaţa Alisei, logodnica ispititoare) care avea unghiile de la picioare vopsite precum un alt personaj din „Manuscrisul…”, cu oarece referire la faptul că toţi oamenii trebuie să creeze…
Este o anumită căldură (şi a iubirii) în această carte-documentar, deoarece se poate spune că împrumută ceva şi din atmosfera filmelor-documentare realizate de Kinsella, o căldură care este, într-un fel, chiar Cartea! Merită văzute măcar câteva fragmente din aceste documentare, pentru a empatiza şi mai mult cu felul de a fi al omului David, un om bun fără doar şi poate, cu anumite slăbiciuni, dar cine nu are!: „… ochii mei, adevăraţii mei ochi îngropaţi în cristalinul celor vizibili, ochii mei perverşi, dinăuntru…”, (p.6), un cineast talentat, dar care va da şi avatarurilor Iubirii ceea ce este al… Cezarului sau Cezarei! Mai mărturiseşte personajul (real sau nu, cel din mintea Doinei ori poate cel pe care l-a cunoscut cât de cât scriitoarea):
„În gineceul fiinţei mele sunt trei oameni atât de diferiţi, încât uneori mă întreb dacă scandalul dintre ei n-a atins acele cote de unde începe nebunia. În primul rând e în mine o adolescentă dezaxată, pe care niciodată n-am putut-o struni. Din când în când o mai linişteşte celălalt personaj, care e un domn chel, genul de profesor cu bască, penibil subiect de farse pentru elevi. Iar uneori, foarte rar, se mai amestecă în conflictul lor şi gomosul şef, care o face pe înţeleptul, un fel de Sfinx implacabil şi ursuz, dar care dincolo de faţa împietrită nu e decât un beţiv care bea pe ascuns. El este judecătorul faptelor, ceea ce, e drept, l-a pus de la bun început într-o poziţie de mare singurătate. Când mă gândesc la el, îmi aduc aminte de tata. Toată viaţa lui a fost un om morocănos. (…) Ei trei, adolescenta nebună, omuleţul cu bască şi acritura oribilă stau ascunşi în mine, în drojdiile sângelui meu, aşteptând o clipă prielnică pentru a popula tot universul cu progeniturile lor.” (p.86-87)
Poate pricina pasiunii pentru Alisa este chiar acea adolescentă nebună dintru sinele său şi n-o să mă pierd acum în compartimente freudiene ori jungiene, sigur este că în partea doua, Doina Ruşti, scriind tot la persoana I, parcă încearcă mai mult, foarte puţin, dar parcă sesizabil, să o salveze, să o vadă ca pe o copilă, chiar şi ajunsă la 30 de ani, care încerca să iubească, totuşi: „Eram o femeie de 30 de ani care pleca spre Norvegia, pentru că în oraşul ei nu putuse să facă nimic. Ochii lui David, de un albastru compact, deveniseră pentru mine un petic de cer. Iar la gândul acestei libertăţi de la capătul lumii, norvegianul-irlandez, care nu ştia decât limba engleză, acel bărbat care îmi întinsese de-atâtea ori mâna şi pe care îl folosisem ca pe portmoneul de siguranţă, David, care mă despărţise de Igor şi care-mi luase copilul – îmi era drag. Între noi exista o istorie, iar dacă toate întâmplările bune şi rele se amestecaseră într-un lichid în care înotam amândoi însemna că până la urmă nu ne era rău împreună. David este omul care aşteaptă, iar întotdeauna răbdarea a fost răsplătită.
Mă gândeam chiar să nu mă mai întorc niciodată. Să rămân în Norvegia şi să fac filme. (…) Poate că n-aş fi plecat de acasă. Niciun moldovean n-ar pleca. Cu siguranţă, nu mi-era bine să stau cu mâna întinsă. Dar ce puteam face? Să mor de foame sau de ruşine? Numai în legende eroii îşi păstrează demnitatea cu preţul vieţii. Or, eu eram doar Alisa, dintr-un oraş moldovean, crescută de o rusoaică bătrână şi educată de Dudu Nebunu. Din toată viaţa mea de până acum, nu-mi rămăsese decât un şir de înfrângeri. (…) Când am coborât în Gara de Nord, credeam cu toată tăria că David va fi bărbatul meu, pe care o să-l venerez şi căruia o să-i fac un copil.” (p.220-221)
Desigur, Destinul va tot interveni, Destinul chiar crede în ziduri, la urma urmelor, exagerând un pic, relaţia din David şi Alisa este precum aceea dintre Miranda şi colecţionarul lui Fowles, oarecum situaţia fiind inversată, deşi scriam mai sus că David prinsese un fluture, sunt, totuşi, două lumi diferite, trebuie iubire şi toleranţă absolută, dusă la maxim, dacă nu cumva se exclud maximul şi absolutul, poate în pasiune nu, dar Alisa observă că Destinul este, în ceea ce-l priveşte pe David, în legătură cu un zeu misterios:
„…zeul mânios care-l ocroteşte pe David a venit după mine. (N.a.g.s.: eroina intră în nişte încurcături prin Vietnam, este reţinută de poliţie sau miliţie, ce au ei pe acolo!) Există un zeu, perechea zeiţei Nemesis, care se hrăneşte cu patimile acestui norvegian. Şi e un om pătimaş! Ore în şir se gândeşte la un singur lucru, cu o pasiune care amplifică totul, iar uneori gândurile lui pot aprinde un foc, punând în mişcare nu ştiu ce demon, care imediat e călare pe mine. Ok. Mă simţeam vinovată. Mereu omul ăsta m-a făcut să mă simt de rahat. Iar gândul că ai greşit e mai rău decât toţi zeii. Pe mine mă face nesigură, îmi ia din personalitate, muşcă din mine. Iar orice vinovăţie deschide porţile răzbunării. Eşti vinovat – gata şi demonii, ca păduchii, pe tine!
Pe scurt, de câte ori mi-am propus să nu-l mai văd pe norvegian s-a întâmplat ceva atât de nasol, încât a trebuit să strig după el.” (p.192)
Dudu Nebunu şi Igor sunt poate cele mai interesante alte personaje, în afară de o prietenă de-a Alisei, care apar în carte. Dar nu mai insist aici.
Şi pentru că tot făcusem aluzie la „Colecţionarul”, la recitire am găsit un fragment din confesiunea Alisei care lămureşte câte ceva şi din punctul de vedere al concepţiei despre „chimia dintre doi îndrăgostiţi” relaţia lor (şi în acelaşi timp arată şi confuzia eroinei, care a încercat totuşi să facă să meargă o relaţie numai dintr-o iubire nepătimaşă):
„După prima noapte, am ştiut că n-o să-l pot iubi niciodată. Între noi nu erau micile vise care se caută disperate ori cum se zice: nu era nici un pic de chimir. Eram două bucăţi de carne nepotrivite. (N.a.g.s.: la acest gen de confesiune, m-am gândit şi la Emilia din „Patul lui Procust” al lui Camil Petrescu, parcă Emilia o chema! Dar, oricum, Alisa „construită” de Doina Ruşti este superioară eroinei interbelice!) Nu era vorba despre dotările lui ori despre felul în care mă săruta. Ci avea un miros străin, avea un gust care nu-mi făcea bine. Avea gesturi care nu erau făcute pentru creierul meu. Aş putea chiar să spun că ceva misogin se pietrificase de multă vreme în orice încercare de a mă căuta. Un bărbat este un vânător, iar atunci când iubeşte, femeia devine prada căutată cu pasiune. Însă odată ajuns în faţa ei, lasă armele, transformându-se într-o vâlvătaie în care femeia, acea femeie care este perechea lui, acceptă să ardă de bunăvoie. Or, David era doar un vânător care voia să colecţioneze animale rănite.” (p.182-183)
Sau poate doar plante rare sau… toxice?
Mai apelez la u fragment, apropo de încercarea disperată a înţelegerii între doi oameni:
„De acord: eram incompletă. Îmi lipsea ceva important. Nu avusesem familie. Boul acela de Igor avea dreptate: toţi orfanii sunt nişte ploşniţe, în stare să se ataşeze de orice om, de orice lucru, de orice loc. Eram gata să mă cuibăresc la picioarele oricui, numai să am puţină iubire. Iar bunăvoinţa şi politeţea cuiva deveneau imediat nişte declaraţii de dragoste! Oamenii se îndrăgostesc pentru că se simt singuri. (…) Ce nevoie avea el de mine? Nu mă iubea. Nefericirea lui nu era decât criza unui om care se simţise respins. Tocmai de aceea lumea vorbeşte mai mult despre iubirea neîmpărtăşită. Despre dragostea toxică. Despre despărţire. Nimeni nu laudă fericirea în dragoste, pentru că numai singurătatea te face cu adevărat să trăieşti, adică să speri şi să lupţi?
-Ce sunt eu pentru tine, David? Un fel de buruiană otrăvitoare, nu-i aşa?
David nu voia să recunoască nici mort că, de fapt, nu pentru mine ofta.
-Să zicem c-aş fi un fel de pir sau chirău… Cea mai rea buruiană de pe pământ. Ce-ai face?
David nu înţelegea unde bat. În lumea lui nu există decât să vrei şi să nu vrei. Mă privea cu nişte ochi de om care-a dormit o sută de ani, iar acum e dispus să înveţe totul într-o singură săptămână.” (p.234-235)
Bref, o carte care este despre… uman, nu numai despre relaţia dintre David şi Alisa, ci şi, de pildă, aceea dintre Alisa şi Igor, Igor şi soţia lui franţuzoaică şi aşa mai departe, despre prea mult uman („E în ADN-ul ostru un peştişor care dă din coadă şi ne şterge idealurile, îndemnându-ne să perpetuăm specia. Avea dreptate Iulica, omul pierde din inteligenţă pe măsură ce-şi face loc în el sentimentul patern.”, scrie undeva… Alisa, care uneori este mult mai profundă şi alteori parcă prea superficială), ca să fim şi noi nietzscheeni, cu o alt fel de rusoaică care a găsit un alt fel de Gib I. Mihăiescu… O rusoaică de-a noastră, de-a românilor!
David Kinsella făcuse (adică a făcut) şi un film despre copilăria balerinelor moscovite. A beautiful tragedy. Indirect, a scris şi o carte despre o altfel de copilărie, aceea a relaţiilor dintre oamenii din vest şi cei din est. Un nou dans, un anti-tango, unde compozitoarea magistrală a fost Doina Ruşti. Şi despre un „lac perfid” al lebădoilor, unde scenele au loc între „grădinile meschinăriei” inevitabile speciei şi sublimul ideal la care se aspiră când este timp de aspiraţii. Din corul vânătorilor rămâne câte un membru, care mai poate trage câte un foc după „Raţa sălbatică” a lui Ibsen, la care se face aluzie (p.39), care poate fredona că „adevărul e nociv”…
Da, o carte despre o iubire care poate s-a născut aşa şi din pricina pasiunii pentru antropologie… Poate Alisa a fost un fel de Kon Tiki sau femeia la care ar fi vrut David să ajungă cu acea plută legendară…
Kon-Tiki, care este şi, bineînţeles, o carte:
„Orice întrebare îşi are răspunsul în faptele mici ale copilăriei. Nimic nu vine fără un scop, anunţat încă din primii ani. Aşa a fost întâlnirea mea cu Kon-Tiki, pentru că tot mi-am adus aminte de ea. Dintre toate cărţile citite numai ea străluceşte încă printre umbrele cărţilor pe care le-am deschis de-a lungul vieţii. Chiar şi astăzi mi se pare cea mai vie carte de mărturisiri, cea mai convingătoare aventură. O plută în imensitatea apelor. Bineînţeles, în vara aia eram convins c-o să mă fac antropolog, exact ca Thor, şi-o să bat oceanele, descoperind insule şi triburi.”
Şi dacă Alisa a fost o întrebare… Acum o carte, strălucind şi ea…
„Logodnica” de Doina Ruști
Editura: Polirom
Colecția: Fiction LTD
Anul apariției: 2017
Nr. de pagini: 256
ISBN: 978-973-46-7027-7
Sursa foto: arhiva Doina Ruști (de la lansarea romanului la Galați)
