„În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea” de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu (recenzie)

Am descoperit cu mare bucurie volumul Constanței Ghițulescu Vintilă care reconstruiește, plecând de la existența unei condici bisericești care se scrie la Mitropolie, începând cu mitropolitul Neofit Cretanul (1738-1754), universul obiceiurilor sexuale și matrimoniale ale populației din țara Românească, la cumpăna dintre secolele XVIII și XIX. Autoarea reușește mai multe lucruri remarcabile: să dea viață, cu har, empatie și mult talent literar, unei lumi (nu foarte demult) apuse, întocmai ca un paleontolog care poate aduce la viață un animal dispărut, plecând de la o așchie de os. În al doilea rând, autoarea reușește în demersul ei fără să facă rabat de la rigoarea științifică, aducând în fața noastră o bibliografie substanțială și diversă, în care îmbină fericit titluri clasice de filosofie, sociologie, istorie și antropologie cu documente (foarte) locale și cu un specific foarte pronunțat. Nu în ultimul rând, Constanța Vintilă-Ghițulescu reușește să-și etaleze erudiția fără a-și obosi cititorul. Dimpotrivă, volumul te ține cu sufletul la gură, se citește la limita compulsiei și îți garantează o imersiune fericită în trecutul de care suntem încă legați prin nenumărate fire. Cu alte cuvinte, fragmentul de istorie propus de cartea de față capătă consistența unui scenariu de film, scris cu rigoare academică, o piesă de istorie vie, pulsatilă, adictivă, adică este ceea ce ar trebui să fie orice carte bună de istorie: o fereastră deschisă indiscret către o lume cândva fremătătoare (remarc în treacăt, distanța insurmontabilă dintre cărțile bune, scrise în această manieră și manualele de istorie ale elevilor noștri, precum și față de maniera muzeistică, clișeizată și ideologic-declamativă în care este predată de foarte multe ori istoria în școlile românești).

Cartea are o primă parte în care sunt prezentate personajele (instituționale sau umane) și o a doua (care ocupă două treimi din volum), în care sunt abordate tematic aspectele fundamentale ale universului sexual și matrimonial românesc. Lectura este însoțită de o senzație mixtă, ambiguă, de familiaritate, dar și de stranietate radicală. Familiaritate, pentru că vom constatata că multe dintre practicile descrise în volum au supraviețuit ca atare sau în forme stilizate până astăzi. De exemplu, răscumpărarea miresei furate (obicei care se practică și astăzi, inclusiv la nunțile urbane) este ecoul unui vechi (dar nu foarte, în secolul al XVIII-lea încă existau urme ale acestei practici, deși exercitarea efectivă a dreptului pare să fi încetat în jurul secolului X) obicei de răscumpărare (de la senior sau de la boier, și chiar și de la domn) a dreptului primei nopți (ius primae noctis; vezi și cartea lui Andrei Oișteanu, pp. 52-67). De asemenea, recunoaștem multe alte elemente culturale specifice spațiului românesc și est-european, dar și multe practici transculturale, general umane (infidelități, violuri etc). Găsim însă și elemente pe care cititorul de astăzi, mai ales cel tânăr, provenit din părinți rupți de două sau trei generații de vatra satului), care sunt la limita comprehensibilității. Lumea românească de la pragul secolelor XVIII și XIX acorda foarte puțină importanță lucrurilor pe care un locuitor al lumii de azi le-ar considera fundamentale: dragostea, consimțământul în relațiile sexuale și matrimoniale, egalitatea în drepturi a sexelor etc. Mai exact, ea este o lume tradiționalistă, patriarhală, deseori violentă și nedreaptă, o lume impregnată de suferință anonimă care ajunge, iată, până la noi doar prin efortul lăudabil al unor istorici precum Ghițulescu-Vintilă. De exemplu, citim în rândurile concise și obiectiv-neîndurătoare ale istoricului felul în care femeia este văzută în epocă (vă las pe dumneavoastră să estimați cât de departe suntem astăzi de un asemenea imaginar colectiv):

«Construcția masculină despre femeie înglobează o serie de elemente negative. Din lectura documentelor vremii se desprinde o imagine stereotip: femeia este proastă, limbută, slabă și păcătoasă. Astfel, femeia merită bătută, căci ea este mai aproape de bârfă și clevetire decât bărbatul, și asta din cauza naturii ei, adică „iute dă fire din dihonie fămăiască”… și pentru că este mai înclinată spre păcat decât bărbatul, ea trebuie supravegheată și pedepsită pentru a fi îndreptată. Biserica este întotdeauna alături de bărbat în această luptă de cunoaștere și stăpânire a naturii feminine. Bătaia și privarea de libertate se practică și de o parte, și de alta pentru a înțelepți firea femeii.»

Cărți precum aceasta sunt inestimabile și pentru înțelegerea premiselor sociale și istorice care au dus la apariția unor probleme importante din societatea de azi. Astfel, astăzi se discută mult despre rolul și poziția unei instituții precum Biserica Ortodoxă Română în coagularea și supraviețuirea românilor ca neam. O analiză onestă ne îndepărtează iremediabil de clișeele propagandistice ale oricăreia dintre taberele participante la polemică. Pe această cale descoperim în biserica secolelor XVIII-XIX o instituție cu un rol complex, care întărește pe de o parte un status quo nedrept, profund sexist și inegalitar, pe care o găsim părtașă, ba chiar încuviințând, practici deloc creștine, dar o regăsim și în calitate de instituție care aduce un suflu umanitar și rațional peste anumite realități cumplite ale lumii semi-tribale românești. Astfel, manualul pentru preoți al lui Antim Ivireanul, tipărit la 1710, încearcă să sistematizeze felul în care preoții vor acționa la nivelul comunității pentru a lupta împotriva pericolelor morale ce pândesc la tot pasul pe român: printre ele, violul și infanticidul. Dacă este să fim onești, trebuie să vedem în biserică o instituție fundamentală în moralizarea și coagularea civilă a societății românești, chiar dacă astăzi multe dintre vederile din trecut ni se par inacceptabile. Activând la nivelul fiecărei comunități, aducând cu sine unitatea aceluiași cod moral (care este totodată și civil în acea perioadă) cu care să fie judecate faptele lumești, fiind ancorată în realitatea cotidiană, participând efectiv la evenimentele fundamentale ale vieții obștești, biserica a avut rolul central în păstrarea unității culturale și de limbă a românimii. Pe de altă parte, trebuie demontate și câteva clișee ideologice venite dinspre ultra-conservatorii de azi. Creștinismul multisecular clamat al societății românești este mai degrabă un amestec popular de elemente creștine, superstiție și păgânism, iar „familia tradițională”, definită protocronist de propagandiștii religioși ca fiind indisolubil legată de respectul între soți, s-a dovedit adesea teatrul unor suferințe atroce, astăzi inimaginabile și inacceptabile. Chiar dacă există certe elemente teologice care să justifice o astfel de definiție, respectul efectiv între partenerii în căsnicie nu a fost o realitate în familia românească până de curând (evident, el nefiind o realitate generalizată nici astăzi). Cât despre dragoste, este admirabilă, dar lipseşte cu desăvârşire sau este considerată un impediment („au căzut în dragoste”) înainte de începutul secolului XIX. Sintetizând, aș spune că, mai degrabă decât o păstrătoare a tradiției creștine în familia românească, Biserica s-a aflat permanent într-un proces de creștinare a unei societăți care oscila într-un cadru imaginar sincretic și substanțial păgân:

„Religia populară din secolul al XVIII-lea din lumea românească ortodoxă este un amestec de creștinism, rituri păgâne, cult al icoanelor și al sfinților, în care farmecele, vârcolacii și stafiile ocupă un rol principal. Preoții sunt produsul acestor religii populare și nu al unor seminarii teologice. Abia cunosc liturghia și oficiază cele șapte taine după ureche, dar participă alături de enoriașii lor la toate celelalte practici populare pe care mitropolitul, bun cunoscător al dogmei creștine, le poate considera păgâne. Preotul din secolul al XVIII-lea este foarte aproape de enoriașii săi. Chiar dacă nu cunoaște Sfânta Liturghie sau celebrarea botezului în conformitate cu canoanele conciliare, el se bucură de respectul și încrederea enoriașilor… este unul de-al lor.”

De asemenea, există pasaje care te-ar putea face să treci de la râs la plâns, mai ales citite în contextul disputelor de azi. Astfel, aflăm cu surprindere (iar eu, unul, și cu amuzament) că prima căsătorie lesbiană s-a petrecut în țara Românească încă de la 1801 și că mitropolitul, stupefiat, cercetează întregul drept canonic bizantin pentru a ști ce pedeapsă trebuie să aplice. Cum nu găsește nimic, este nevoit să improvizeze: „bătaie și surghiun la mănăstire pentru fata ce s-a dat drept băiat și pentru nașa care a cununat-o”. Înțelegem că „fata care s-a dat drept fată” nu a pățit nimic. Sunt numeroase alte lucruri descrise în volum care ar putea stârni râsul, deși ele sunt luate cât se poate de serios în epocă. Astfel, aflăm că martorilor într-un proces (care au un rol fundamental, cel mai adesea decisiv) li se citește o carte de blesteme înainte de a depune mărturie. Cei mai mulți o iau în serios și numărul mărturiilor mincinoase se reduce simțitor:

„Iată că vi s-au făcut de la Smerenia Noastră această carte cu mare blestem și cu groaznică afurisanie asupra voastră. Ci de să fie așa și temându-vă de Dumnezeu și de sufletele voastre de veți mărturisi adevărul cine precum veți ști și va fi să fiți iertați și blagosloviți, iar de care cumva, adică cine din mahalagii și vecini împrejuruși veți ști de faptele aceștii femei de iaste curvă și ce felu de trai și de viață au între ei, care va tăgădui adevărul, acela să fie proclet și afurisit de domnul nostru Iisus Cristos și de 318 sfinți părinți de la Nichea și de sfintele soboare, așisderea și de smerenia noastră. Hierul și pietrele să se topească și să se răsipească, iar trupul aceluia după moarte să rămâie întreg și nedezlegat. Parte și lăcuire să aibă la un loc cu Ariia, să moștenească bubele lui Ghezeu și să-l lovească cutremurul și suspinul lui Cain. și până nu va mărturisi adevărul, iertăciune nu va lua. Aceasta scriem, Grigore al Ungrovlahiei.”

Iar dacă vă întrebați cum anume s-ar fi putut desface o logodnă în secolul XVIII (astăzi ar fi suficient un sms), puteți citi lista de motive expusă de Pravila cea Mare (elaborată la 1652):

«Logodna poate fi desfăcută din următoarele motive: vârsta mai mică decât cea admisă (12 ani pentru fete n.m.), fata deja însărcinată cu un altul, deosebirea religioasă, „îndrăcirea” unuia dintre logodnici (unul din candidați posedat de diavol n.a.), dorința de a se călugări și intervenția domnului.»

Dincolo de faptul că sunt savuroase, vii și revelatoare, asemenea istorii sunt indispensabile pentru înțelegerea corectă, neideologică, a lumii care ne-a produs pe toți. Sper doar ca, încetul cu încetul, istoria vie (pentru care trebuie să le mulțumim istoricilor precum Constanța Ghițulescu-Vintilă) să ia, în mințile și în școlile noastre, locul istoriei falsificate, osificate și festiviste. Acum a devenit mai ușor. Rămâne doar să vrem.

Editura: Humanitas