Împotriva zgomotului, cu eleganță și rafinament

„Concertul face parte din seria de evenimente artistice Opus Noisy, care își propune redefinirea muzicii clasice, transformând-o dintr-o piesă de muzeu într-o experiență vie, prezentă, definită de adrenalină și transformare continuă.”,

așa scria în comunicatul de presă, iar eu am luat aceste vorbe mai mult decât o declarație de intenție. Pe de altă parte, Opus Noisy – titlul proiectului din care a făcut parte și concertul de la Ateneul Român din data de 3 mai – este mai mult decât sugestiv. Fiind vorba de muzică cultă, așteptările spectatorilor erau evidente. Știindu-l pe Daniel Ciobanu de niște ani – a fost și rezident al Filarmonicii George Enescu, printre altele – așteptările mele n-au fost din zona exuberanței, pentru că-l știam „vinovat” de orice, mai puțin de tăceri sau melancolii tomnatice; la final de concert, am găsit titlul ales sugestiv pentru cine este acum pianistul, un muzician ajuns la o vârstă la care nu mai are nevoie atât de mult să demonstreze, cât să confirme. Explorarea, experimentul și excentricitatea sunt trăsături definitorii ale personalității sale muzicale, puternic alimentate toate trei de un studiu asiduu al unui număr de compoziții destul de mare, pentru pian solo și/sau pentru diverse combinații de pian și orchestră. Formulele camerale nu-i sunt nici ele străine, ceea ce justifică parțial prezența pe scena Ateneului a unei orchestre de coarde, o formulă specifică concertelor camerale.

Am recunoscut printre membrii Orchestrei ADDIXION pe câțiva dintre membrii Orchestrei Filarmonicii George Enescu și din alte orchestre, semn bun, urma un concert bun, dacă nu foarte bun. Nu-l știam pe concertmaistru, Sabin Penea, despre care am căutat ulterior date. Are personalitate, energie și din felul cum a cântat solourile pasiunea și studiul muzical se împletesc bine de tot. Un pic prea temperamental pe alocuri, dar aici nu-l găsesc pe el „vinovat”, cât pe Daniel Ciobanu, căci el a imprimat întregului concert coloratura. Programul a fost astfel gândit, încât să fie pe placul tuturor, celor care frecventează des sălile de concerte de muzică clasică, dar și celor care nu sunt foarte buni cunoscători. Lucrări scrise în diferite perioade ale istoriei muzicii culte, din zorii preclasicismului și până în contemporaneitate, de dificultăți diferite și cu povești de o frumusețe aparte.

După deschiderea orchestrei, cu Mozart, a urmat Concerto Grosso nr. 1 – partea I de Ernst Bloch, care a evidențiat capacitatea de dialog a pianistului cu orchestra, unul de care nu era capabil acum ceva timp. Mi-a plăcut lipsa tușelor și accentelor furioase, dar și felul cum și-a asumat rolul de dirijor la Trei miniaturi de Kara Karayev, când partea de dans a fost excelent pusă în valoare. Cred că Karayev și miniaturile sale se pot constitui într-un excelent intro într-un curs de istoria muzicii, căci nu e obligatoriu să urmăm canonul abordării cronologice, dacă vrem să atragem tinerii în lumea muzicii culte și în sălile de concerte. A urmat un moment care s-a constituit în declarația de intenție a lui Daniel Ciobanu, din care am aflat cum a gândit el acest concert (și întreg proiectul Opus Noisy), vocea din off (care nu era a lui) contribuind la întregirea experienței. Încheierea primei părți a concertului cu lucrarea lui Alfred Schnittke, Concert pentru pian și orchestră de coarde, mi-a confirmat evoluția lui Daniel Ciobanu, care se află acum nu doar într-o formă excelentă și într-un vârf al carierei lui solistice, ci și într-o etapă în care demonstrația virtuozității devine element secundar, primul fiind povestea sonoră. Muzica ca diagnostic și ca expunere, cum spunea Daniel Ciobanu în acel intermezzo poetic.

Partea a doua a concertului mi-a plăcut mai puțin, nu pentru că piesele n-au foarte bune, dimpotrivă. toate au contribuit la nota de efervescență pe care foarte puțini dintre melomanii încercați o asociază concertelor live, o trăsătură pe placul meu. După o deschidere cu Tzigane de Ravel, cu Sabin Penea solist (un violonist cu nerv, energic, căruia îi prevăd o frumoasă carieră, dacă-și ține sub control nevoia de a epata), a urmat Tic-Toc-Choc ou Les Maillotins de Vyacheslav Gryaznov (n. 1982), după François Couperin (1668–1733). O lucrare populară pentru iubitorii muzicii vechi, care a căpătat sonorități contemporane, grație pianistului și aranjorului muzical de Vyacheslav Gryaznov. A fost momentul care mi-a adus aminte de muzica de film și de cât de mult contribuie ea la succesul de casă al oricărei producții de acest gen. A fost un moment de captatio benevolentiae, dacă putem spune astfel, Sala Ateneului, plină ochi, răsplătind cu aplauze furtunoase prestația celor de pe scenă. A urmat Palladio pentru orchestră de coarde de Karl Jenkis, care mi s-a părut mult prea lirică după aranjamentul lui Gryaznov. În schimb, Iarna lui Vivaldi a sunat cum trebuie; pentru cei care au văzut recent Primavera, filmul regizat de Damiano Michieletto, momentul a fost o continuare firească a atmosferei creată de cineast. Pentru iubitorii muzicii vechi, a fost prilej de revizitare a unor spații muzicale ce par din ce în ce mai îndepărtate. Din acest punct de vedere, cred că acesta a fost momentul care a ilustrat perfect titlul seriei de concerte Opus Noisy. Vara de Astor Piazzolla (1921–1992) / aranj. Leonid Desyatnikov (n. 1955) a fost un moment aproape perfect (pentru că au fost și niște mici scăpări, pe care le pun pe seama oboselii și/sau nerăbdării) în care Sabin Penea a dovedit că nu e concertmaistrul orchestrei Addixion întâmplător. Finalul concertului, cu Misirlou – aranjament pentru orchestră de coarde și pian – a dus concertul într-o zonă care nu e deloc pe gustul meu, una care mi-a adus aminte de concertele lui David Garrett (aș pomeni și alt nume aici, dar n-aș vrea să par răutăcioasă). Publicul, eterogen, cum am spus la început, a răsplătit prestația muzicienilor cu ropote de aplauze, semn că Opus Noisy a fost un concert memorabil pentru majoritatea celor aflați în sală. Personal, m-am bucurat de muzică și de o tinerețea muzicienilor, care au contribuit cu tonusul lor la redefinirea viitorului muzicii clasice în România: vom avea public dornic de concerte de muzică clasică și în viitor.