TAM, Girafe, Cehovi și alte drumuri

Cronică de Lavinia Vișan

Sfântu Gheorghe e un oraș mic, liniștit, încremenit în timp, dar care ascunde multe suprize plăcute. Fosta Fabrică de țigări, unde s-au produs Carpați, Bucegi și Snagov în alte vremuri, a fost transformată în centru cultural, iar alte spații au fost închiriate către firme/ instituții.

Am ajuns la fabrică aproape de ora 18.30. Liniște, pustiu. După o căutare nereușită a unui indicator spre sală de spectacol, am fost îndrumată de către un paznic, apărut de nicăieri. Locul pare o copie a orașului – liniștit, mic, dar plin de surprize plăcute. La etajul 1, dai peste o expoziție de trenulețe, ca în următoarea sală, înainte de cortina care ascunde sala de spectacol, era o expoziție temporară: Paul Celan și Ingeborg Bachmann. Te strecori printre două vieți care și-au intersectat cândva drumurile, dar și printre motoare transformate în animale și părți umane.

De la o doamnă am aflat că se așteaptă renovarea clădirii, dar tot ea m-a introdus un pic în istoria locală. Fiind în expoziție, am auzit cum repetau actorii, iar unii dintre ei au trecut pe lângă mine. Nu am știut atunci că erau Sebastian Marina (Bărbatul care mi-e tată) și Maria Pandrea (Girafa). La 19.01, am trecut de cortina neagră și ne-am așezat în sala neconvențională, cu stâlpi, ieșiri/ intrări spre labirint.

La început de an, am citit piesele lui Tiago Rodrigues, volumul de Teatru apărând la Editura Cheiron, în 2024. Recunosc că m-a fermecat Corul amanților, iar Tristețe și bucurie în viața girafelor m-a atras doar pentru dilema de etică de la final și definițiile tristeții și fericirii. Poate acesta a fost motivul pentru care nu am văzut spectacolele din cele două teatre din București.

După citire, am fost curioasa cum va trata regizorul (oricare ar fi el) acea călătorie inițiatică a copilei de 9 ani, o lună și douăsprezece zile. Ajungând la Teatrul „Andrei Mureșanu” (TAM) pot spune precum CEHOV:

„Viața nu înseamnă să găsești cuvinte în dicționar. Viața înseamnă să alegi sinonimele.”

Într-un decor minimalist, cu stâlpii fostei fabrici care împărțeau spațiul în camere, clădiri, străzi, interfețe ale jocului, cu 2 televizoare mari care ne conduceau prin lumea Girafei, cu lumini care accentuau momentele, cu întrări/ ieșiri diferite, spectatorii erau parte ai poveștii.

Povestea ne duce între cele două locuri în care Girafa (copila care își întinde gâtul încercând să vadă, să înțeleagă) trăiește: școala – „edificiul unde copiii primesc educație” și casa în care se descoperă, se ascunde, se joacă. În această casă, Girafa și Judy Garland vor fi parte a jocului PAC-MAN, un fel de călătorie spre maturitate, finalizată cu uciderea prietenului imaginar.

Girafa – Maria Pandrea: vârsta și conformația o ajută pentru a fi copilă, dar face un rol puternic, de forță, prin care ține piept personajelor masculine, dar și propriilor temeri, dureri, căutări. Cântă, aleargă, se bate, se ascunde – Maria e Girafa, sau Girafa preia din copila Maria. Pe fundal, ne întâlnim cu copila din filmele de familie.

Bărbatul care mi-e tată – Sebastian Marina e un tată cu rol și de mamă; e un actor ratat, care se vrea a fi un Cehov (și chiar este la un moment dat, în drumul spre maturizarea Girafei). Sebastian Marina e mare în durerea lui, în rateul lui în toate rolurile pe care viața i le-a atribuit, dar care definește tristețea („e sentimentul, calitatea, sau starea celui care e trist și e sinonim cu mâhnire, întristare, durere, jale, frică, îngrijorare, sau melancolie” – i le vedem cum aceste umbre îi străbat chipul) și bucuria („e sentimentul, calitatea sau starea celui care e fericit și e sinonim cu mulțumire, satisfacție, fericire sau jubilare”). E bărbatul ușurat să-și vadă fiica înapoi, în brațele lui.

Judy Garland/ Spartacus Cehov/ ursul de pluș, prietenul imaginar – Costi Apostol: este opusul Girafei la capitolul vorbe și expresii vulgare, dar el doar redă ceea ce Girafa nu spune, ascunde, dar care e doar un comportament agresiv, adesea alimentat de furie, frustrare sau dorința de a atrage atenția. Sau poate e sindromul Tourette provocat de moartea mamei. Este un urs alb imens, un prieten de nădejde pe durata călătoriei Girafei. Cum să nu îl iubești?

Edi Crucianu – e Bătrânul care îi oferă banii furioși pentru împlinirea dorinței, dar și Polițistul cu mișcări repetitive care i-ar oferi ajutor Girafei dacă ar exista o lege care ar autoriza jefuirea băncilor pentru o sumă care ar asigura accesul la cablu TV pentru o sută de ani.

Robert Brage e Pantera, Prim-ministrul Pedro Passos Coelho, dar și angajatul bancar. Este un actor tânăr și talentat. În ciuda chipului angelic, el e credibil în rolul Panterei, un animal din jungla urbană și cu o tentă pedofilă, dar și în rolul căpcăunului, monstrului de prim-ministru pe care fetița l-a căutat cu o cerere mai puțin obișnuită: o lege care să îi permită să spargă o bancă, care e o invenție pentru ca oamenii să meargă în cerc. Și aici apare problema de etică:

„Nu e posibilă legalizarea jafurilor de bănci. E o chestiune de principiu. Un prim-ministru nu poate face o lege nedreaptă care să te avantajeze doar pe tine și să dăuneze tuturor celorlalți. Nu este etic, înțelegi? Un prim-ministru nu poate face asta.”

Dar acest prim-ministru e doar monstrul din PAC-MAN care încearcă să prindă Girafa și pe Judy Garland, dar se lovește de stâlpi. Fetița îl doboară cu fiecare replică. Dar nu de lege avea nevoie.

Regia lui Nicholas Cațianis a însemnat o coregrafie perfectă, cu treceri rapide de la un tip de sunet la altul, vorbire normală, cu ecou sau distorsionată. Nimic nu a fost la voia întâmplării, în ziua în care Girafa a crescut, nu în înălțime, ci în trăire.

Alexandrina Ioana Costea a stat la câțiva pași de mine și ei i-am mulțumit pentru că mi-au uns sufletul. Minunații aceștia de la TAM m-au făcut să privesc cu alți ochi Tristețea și bucuria din viața girafelor, să apreciez piesa lui Tiago Rodrigues, dar mai ales să îmi doresc a reveni la celelalte spectacole ale lor.

Tristețea și bucuria din viața girafelor – Teatrul Andrei Mureșanu Sfântu Gheorghe