Andrei Boreyko și Leonidas Kavakos pe scena Ateneului Român

Am revenit în Sala Mare a Ateneului Român mai curând decât îmi propusesem, pentru că ascult, când și când, la radio, Respighi, un compozitor italian de început de secol XX aparte, care n-a completat linia tradițională a compozițiilor operistice, atât de căutate de italieni, ci a ales să îmbogățească repertoriul orchestrelor simfonice. Trilogia poemelor simfonice dedicate capitalei Italiei, din care face parte și lucrarea Pinii din Roma, este pusă sub semnul unui naturalism convertit estetic astfel încât să fascineze pe oricine. O condensare a istoriei muzicii culte care aruncă ascultătorul în vârtejul istoriei fără prea multe șanse de autocontrol. Rațiunea este forțată să rămână în orizontul vizualului, căci tablourile construite sonor trebuie admirate în detaliu, în timp ce emoția însoțește în această aventură sonoră fiecare personaj în parte. Tablourile lui Respighi sunt vii, animate, copiii nu lipsesc din peisaj, fiecare crâmpei de viață cotidiană intră în alcătuirea unui puzzle care se completează de la sine. O privire înapoi, înspre originea istoriei, firul istoric fiind depănat dintr-o nevoie declarată de neuitare. Povestea este esențială în acest efort de păstrarea a memoriei vii, nealterată, intactă, iar universul sonor creat de Respighi ajută enorm în acest sens. Cele patru părți ale compoziției au lăsat sala Ateneului Român într-o stare de meditație profundă, excursul muzical având în Andrei Boreyko ghidul perfect. O orchestră condusă foarte bine de un dirijor atent la pliurile partiturii, din mijlocul cărora a scos sonorități nebănuite. Cu Rafael Butaru concertmaistru, Constantin Borodin conducătorul partidei de violoncel și Joidy Blanco la flaut, Orchestra Filarmonicii George Enescu a reconfirmat forma excelentă în care se află. Ludicul din prima parte, meditativul din partea a treia (un amestec de melancolic și dor de explorare a naturii) și gloria armatei din ultima parte, ce construcție atent gândită. Dacă am face un exercițiu și am asculta cele patru părți ale lucrării în ordine inversă, ne-am da seama că Respighi și-a justificat perfect ordinea lor în lucrare prin așezarea celui care contemplă în rol de povestitor, o poziție dificilă, ingrată pe alocuri, aflată în miezul acțiunii, generatoare de subiectivism; ce-ar fi istoria fără confruntarea martorilor direcți la evenimente și punerea cap la cap a dovezilor?

foto din timpul repetițiilor – credit Cătălina Filip

Nici prima parte a concertului n-a fost mai prejos, dimpotrivă. Leonidas Kavakos nu e la primul concert în România, de aici și interesul pentru cele două concerte susținute împreună cu Orchestra Filarmonicii George Enescu, care au fost sold out. Concertul în re major pentru vioară și orchestră, op. 35 de Ceaikovski este o lucrare care pune în evidență forma muzicianului și capacitatea acestuia de a intra în dialog cu orchestra. Un dialog atent mediat de dirijor, care a pus într-o lumină foarte specială solourile lui Kavakos. Impresionantă atitudinea grecului, care și-a pus experiența în slujba momentului, aproape că vedeai cum se construiește o siluetă din sunete pe scenă, în direct, una care devenea umbra lui Kavakos, un alter ego născut din și pentru muzică. Cu un bis foarte generos, care a trimis publicul la pauză într-o liniște aproape nefirească, Kavakos a găsit resurse să stea la poze și să dea autografe tinerilor veniți în număr foarte mare să-l vadă.

foto din timpul repetițiilor – credit Cătălina Filip

649825987_1387904620037604_6383952102906122074_n

foto din timpul repetițiilor – credit Cătălina Filip

Unul din cele mai bune concerte ale Filarmonicii George Enescu, de trecut în portofoliu și reprezentativ pentru Andrei Boreyko și Leonidas Kavakos, invitații serii.

Concert simfonic – Filarmonica George Enescu