Tu cât de multe știi despre girafe?

Un text scris și montat pentru prima dată în 2011 la Culturgest, Lisabona, de Tiago Rodrigues. Un subiect de actualitate, relația dintre părinți și copii, dar pe care se grefează alte câteva teme secundare: moartea sau absența fizică a unuia dintre părinți, sărăcia și inadaptarea socială, performanța școlară (randamentul școlar) și factorii care o influențează. Simt nevoia să încep cu o referință aparte, care așază subiectul piesei dramaturgului portughez. În ultimii aproximativ 30 de ani, domeniul psihologiei practice a generat o cantitate enormă de volume ce îndeamnă omul să-și caute fericirea, să o întrețină. În același timp, depresia a fost recunoscută ca boală, atât de psihologi, terapeuți, cât și de psihiatri, ceea ce a generat adesea o confuzie terminologică, căci foarte mulți dintre semenii noștri au ajuns să folosească cuvântul depresie pentru cazuri sau situații care sunt caracteristice tristeții; este absolut normal să fii trist când îți moare cineva drag, o rudă sau un animal de companie, iar depresia se instalează când tristețea durează mult mai mult timp decât ar fi normal și individul își schimbă comportamentul și relațiile, fiind incapabil de performanță profesională. Deloc lipsit de importanță, depresia are multiple cauze, inclusiv de ordin fiziologic (dezechilibre chimice și altele), adesea greu de identificat în timp util, cu scheme de tratament personalizate, care țin și de istoricul de boli al fiecăruia dintre pacienți. Literatura motivațională (se) vinde (foarte) bine și ocupă rafturi întregi în librării, întreținând falsa idee că omul trebuie să fie fericit tot timpul și că nimic altceva nu contează decât întreținerea acestei stări. Am auzit de multe ori copii de vârste mici întrebând adulții din jur dacă sunt fericiți, întrebare legată exclusiv de o activitatea de moment a acestora, ceea ce mi se pare nu doar nefiresc, cât periculos pentru dezvoltarea personalității. Dacă trăim în orizontul exclusiv al fericirii personale – obținerea și întreținerea acesteia – ajungem să ne folosim de ceilalți oameni, atitudine condamnabilă din punct de vedere etic.

Tristețe și bucurie în viața girafelor este titlul piesei lui Tiago Rodrigues și nu ascunde în el doar miez de poezie urbană, ci și o așezare de la bun început a temei într-un cadru fix: copilul din noi supraviețuiește sau nu încercărilor vieții? Girafa rămâne un animal exotic pentru europeni, fiind văzut în parcurile naturale sau în grădinile zoologice. Exotismul îl face să fie căutat de copii ca animal de companie în jocuri, gâtul nefiresc de lung stârnind imaginația acestora și curiozitatea de a afla cât mai multe despre mediul natural de viață și altele. Girafa devine subiect de proiect educațional, pe care fiica „bărbatului care mi-e tată” trebuie să-l prezinte într-un cadru oficial, în fața colegilor, părinților și profesorilor școlii. Fata se va identifica cu girafa, dintr-o nevoie manifestă de securitate care va influența decisiv relația cu tatăl și colegii de școală. De aceea, girafa este personaj principal în montarea Teatrului Mic (pe cea de la Teatrul Excelsior n-am văzut-o încă), împreună cu tatăl și cu Judy Garland, un animal de pluș, jucăria preferată a copilei, pe care o poartă peste tot, substitut pentru prietena cea mai apropiată și parteneră perfectă de dialog. Spectacolul regizat de Edda și Dan Coza a avut premiera la finalul anului 2025 și se joacă la sala de la Hanul Gabroveni a Teatrului Mic.

Girafa: Iată-mă la prezentarea proiectului școlar intitulat „Viața girafelor”. Sper să vizionați cu plăcere această lucrare și că nu vă plictisesc. Girafele nu sunt animale imaginare. (…) Girafele sunt singurul mamifer din regnul animal care își poate atinge urechile cu limba. Când se înfurie, girafele se luptă cu gâtul. Se spune că unele girafe își pun capăt zilelor. Se numește sinucidere. Dar nimeni nu a filmat vreodată sinuciderea unei girafe, așa că nimeni nu poate fi sigur că e un fapt real. Sunt foarte puține animale care își pun capăt vieții pentru că animalele sunt naturale și nu este natural să pui capăt vieții. Specia umană este specia care deține recordul mondial pentru încheierea voluntară a propriei vieți.

Sala de la subsolul hanului este împărțită în două de o perdea, în prima parte a ei stau spectatorii, cărora li se dă de înțeles că vor asista la o serbare, care se dovedește a fi, în cele din urmă, prezentarea proiectului despre girafă. N-am înțeles de ce pe fiecare scaun am găsit câte o jucărie de pluș, din moment ce n-am fost provocați să le folosim; n-am simțit nevoia să-mi iau jucăria în brațe și, din ce am văzut, niciunul dintre ceilalți spectatori n-a dat prea multă atenție acestora. Am apreciat scenografia, care a reușit să îmbine elemente ce țin de mediul familial cu cele caracteristice mediului educațional; sala de festivități în prim-plan, spațiul familial în plan secund. De asemenea, și costumele sunt în ton cu ideea celor doi regizori, de a nu opera schimbări pe text. Mi-au plăcut măștile și am apreciat efortul lui Vlad Ionuț Popescu (Judy Garland) de a juca cu costumul pe el, într-un subsol supraîncălzit, fără ca aceste condiții să impieteze asupra calității jocului.

Bărbatul care mi-e tată: Tristețea e sentimentul, calitatea sau starea celui care e trist și e sinonim cu durere, suferință, milă, angoasă, neliniște sau melancolie.

Girafa: Aceasta este explicația cuvântului bucurie când te simți trist.

Bărbatul care mi-e tată: Bucuria e sentimentul, calitatea sau starea celui care e bucuros și e sinonim cu mulțumire, satisfacție, fericire sau jubilare.

Alina Petrică e Girafa, iar Gabi Costin este Bărbatul care mi-e tată. Un duet bine sudat și pus în slujba spectacolului, cei doi fiind suficient de maturi din punct de vedere profesional, încât să nu simtă nevoia demonstrațiilor gratuite. Alinei Petrică i se potrivesc perfect rolurile de copil, o ajută fizicul, dar și vocea și observ că reușește să-și conserve candoarea atât de necesară în construcția unor astfel de roluri. Nu tușează, nu forțează inutil, nu cade în desuetudine și e departe de orice urmă de ridicol. Naturalețea o ai sau o educi (cu greu), în cazul Alinei Petrică e o combinație din ambele, semn de profesionalism și dedicare. De cealaltă parte, Vlad Ionuț Popescu nu e nici pe departe ridicol cu costumul acela imens pe el, nu seamănă deloc cu mascotele care fac reclamă printre rafturile cu iaurturi sau dulciuri pentru copii din mall-uri, semn că și-a înțeles rolul, pe care l-a construit prin raportare la partenerii de scenă. El este jucăria preferată a Girafei, dar una care-și asumă integral rolul: alină, preia din tristețea girafei și o convertește în fapte bune. Gabi Costin e un tată măcinat de griji, incapabil să ceară ajutor, dar în multe scene lipsit de identitate, cu alte cuvinte construit în linia unor tipare ce obstrucționează creativitatea; am simțit lipsa unei note specifice, aș fi vrut mai bine evidențiată ideea că el e acel tată, tatăl Girafei, nu un tată oarecare.

Un spectacol cu o temă generoasă, dar care pe alocuri mi s-a părut insuficient fructificată din punct de vedere estetic. Construit să stârnească meditația cu privire la condiția umană, sfârșește prin a te provoca să apreciezi forma în care se află actrița Alina Petrică și pofta de joc a celorlalți doi parteneri de distribuție, Gabi Costin și Vlad Ionuț Popescu.