În 2024 s-au împlinit 100 de ani de la moartea lui Franz Kafka, iar anul 2026 este anul în care Eugenio Barba împlinește 90 de ani. O zi obișnuită din viața dansatorului Gregor Samsa este spectacolul făcut de marele om de teatru italian după Metamorfoza, poate cea mai pretabilă pentru adaptări dramaturgice dintre toate cărțile lui Kafka. La conferința de presă susținută de Eugenio Barba și Julia Varley la Teatrul Grivița 53 cu prilejul seriei de evenimente reunite sub titlul BARBA 90, soția maestrului (folosesc fără rezerve eticheta) a povestit despre cum și cât de repede își dă seama Barba dacă o postare de pe rețelele sociale este însoțită de o fotografie făcută cu inteligența artificială: pentru că n-are umbră. Moment în care am zâmbit, pentru că da, numai cineva ca Barba ar putea sintetiza într-un singur cuvânt o întreagă teorie (estetică) și o întreagă istorie a unui concept pentru care îi suntem datori lui Carl Gustav Jung. La finalul explicației Juliei Varley, Eugenio Barba a luat o sticlă de apă de pe masă și aruncat-o înspre jurnalistul care a pus întrebarea legată de relația dintre IA și teatru, punctând esențialul: un actor poate (și va prinde întotdeauna) sticla, pentru că are reacție și pentru că intenția face diferența dintre un actor (bun) și orice altă entitate nonumană. Nu m-am întrebat niciodată cum s-ar fi adaptat Kafka dacă ar fi fost contemporan cu noi, dar în acel moment mi-au trecut prin minte două întrebări: cum ar fi reflectat scriitorul de origine cehă problemele lumii contemporane, dar mai ales ce-ar spune despre faptul că multe din fenomenele socio-politice descrise cu atâta minuțiozitate în cărțile sale caracterizează astăzi regimuri politice din întreaga lume.
credit foto Teatrul Grivița
Mi-am dorit mult să văd O zi obișnuită din viața dansatorului Gregor Samsa, dar nu mă gândeam să am șanse să fiu în sală. Grație generozității lui Chris Simion-Mercurian – care împreună cu Tiberiu Mercurian au pus la cale proiectul dedicat celebrării celor 90 de ani împliniți de Eugenio Barba – am reușit să stau chiar în primul rând (unde nu prea stau, de regulă); așa se face că am trăit la maximă intensitate fiecare moment din spectacol și am văzut fiecare tresărire de mușchi de pe fața actorului dansator Lorenzo Gleijeses. Un spectacol de dans contemporan aflat dincolo de limitele unui performance, pentru că firul narativ dictează succesiunea momentelor, iar construcția spectacolului în sine este pe tiparul unui spectacol de teatru „clasic”.
Așa cum ne-a obișnuit, Barba se folosește de corpul uman pentru a spune povestea, pe el și cu ajutorul lui se văd scenele, bătăliile interioare devin vizibile prin intermediul fiecărui gest și a fiecărei contorsionări. Chiar dacă povestea în sine este previzibilă pentru mulți dintre spectatori – în special pentru cei care au citit Metamorfoza în prealabil – spectacolul prinde și ia în vârtejul său atât pe spectatorul cu ochi de critic, care vine frecvent la teatru și are oarecari așteptări, cât și pe cel care nu e un obișnuit al sălilor de teatru. Spectacolul nonverbal împrumută multe din regulile celui de balet – prin extensie spectacolul de dans contemporan – și are rigori peste care nu se poate trece. Cel din sală trebuie să înțeleagă povestea, care este spusă de dansator, cu ajutorul jocului de lumini și a muzicii, ambele indispensabile în economia reprezentării. Lorenzo Gleijeses a fost gândacul și cu fiecare pas făcut pe scenă a devenit și mai înspăimântat de perspectiva imposibilei reveniri la natura umană. Un gândac cu conștiință, dar una inutilă, se pare, din moment ce nu-l ajută nici să comunice mai bine cu cei din jur, nici să supraviețuiască. Conștiința în acest caz devine umbra, cea despre care pomenea Barba la conferința de presă și adesea se duc bătălii grele pentru supremație între ea și gândacul-care-a-fost-om-cândva. Așa înțelege Barba să pună în discuție conceptul de umanitate și să relanseze discuția cu privire la nocivitatea oricărui tip de regim politic totalitar, în care dominația prostiei și a răutății face ravagii.
credit foto Teatrul Grivița
Excelent puse în evidență toate momentele metamorfozei, cu accentul pe fiecare pierdere esențială din sfera atributelor umanității. Cât din ceea ce ne reprezintă mai rămâne viu când regimul totalitar strivește orice inițiativă personală și orice nevoie de afirmare? Ne mai reprezintă faptele atunci când altcineva decât conștiința personală ne dictează/ne comandă fiecare gest sau acțiune? Cercurile constrângerii devin vizibile și cu ele se luptă Samsa; ele țin atât de limitele propriei ființe, dar și de sfera societății. Universul sonor excelent gândit în relație directă cu dansatorul impune schimbarea de ritm, care adesea atinge cote paroxistice. Greu de dus scenele în care isteria copleșește și imposibil să ignori răsuflarea întretăiată lăsată să se audă și care însoțește fiecare pas făcut pe scenă?
credit foto Teatrul Grivița
Calea transformării este parcursă ireversibil, ceea ce face regretabilă orice greșeală. Imposibilă alegere să fii perfect, când știi că natura umană este imperfectă prin definiție. Soarele care seamănă cu focul și care ocupă centrul scenei în ultimele momente ale spectacolului nu este doar capătul drumului autocunoașterii, al transformării profunde și complete, ci și locul unde tot ceea ce este omenesc se stinge într-o mare incandescentă de emoții nivelatoare, unde cenzura conștiinței nu-și mai are rostul, totul aflându-se sub un imperativ al emoțiilor covârșitoare. Și, totuși, senzația copleșitoare că nu instinctul de conservare câștigă, ci misterul și revelația, dacă e să ne raportăm la concepția lui Lucian Blaga. Metamorfoza capătă astfel noi dimensiuni, noi profunzimi și ne lasă la final de proces mai umani decât ne place să credem că suntem. Umani, adică imperfecți, dar calzi, unici în fiecare manifestare a gândului. Metamorfoza estetică și artistică îi dă o voce nouă lui Samsa, care îmbracă sub ochii celor din sală haina artistului și alege să vorbească despre condiția acestuia într-o lume măcinată de tot felul de -isme.
Admirabilă condiția fizică a lui Lorenzo Gleijeses, care arde pe scenă și (se) consumă cât alții în zece spectacole. Excelentă raportarea la spațiul scenic, în care n-a mai jucat până acum, și foarte bună raportarea la public, dialogul cu acesta fiind coordonată esențială în economia spectacolului. Un autocontrol perfect, obținut în urma repetițiilor, semn că fiecare mișcare a fost descompusă în gesturi cât mai mici și asociată unei idei distincte, astfel încât absența cuvântului (scris sau rostit) să fie înlocuită perfect de mișcare, de dans. Din 2024, anul Kafka, tot urmăresc diferite spectacole și evenimente artistice menite să pună în evidență/primplan operele scriitorului. Am văzut spectacole complet ratate, din motive ce nu se cer evidențiate aici, dar am văzut și spectacole bune, cum este cel al Teatrului Municipal din Baia Mare, unde muzica și dansul au rol principal, dar distribuția este numeroasă (Raul Hotcaș îl joacă pe Samsa, un dansator și coregraf de top, care ar merita mai multă vizibilitate în mediul artistic românesc). Despre spectacolul de la Teatrul Excelsior, în regia lui Yuri Kordonsky am scris la vremea premierei, dar cu tot acest istoric teatral la activ, în timpul reprezentației de la Teatrul Grivița 53 am lăsat rațiunea deoparte și m-am lăsat purtată de povestea (re)scrisă de Eugenio Barba, Julia Varley și Lorenzo Gleijeses. Dacă n-am simțit nevoia de comparații și asocieri în timp ce-l urmăream pe Gleijeses li se datorează celor trei în întregime. Eugenio Barba rămâne, pe drept cuvântul, unul din cei mai mari și reprezentativi creatori de teatru ai secolului XX, iar spectacolele sale de referință.
O zi obișnuită din viața dansatorului Gregor Samsa – reprezentație din seria evenimentelor BARBA 90 – Teatrul Grivița 53
Regia: Eugenio Barba și Julia Varley
Cu: Lorenzo Gleijeses
