Hedwig and The Angry Inch – arta de a face din poveste show

Ador să merg să văd musical. Dacă e făcut după toate regulile, mă cucerește din prima și mă trimite într-o lume din care-mi doresc să nu revin prea curând. Hedwig and The Angry Inch era pe lista mea de must see încă de la premieră. Că nu am ajuns să-l văd decât acum ține de un concurs de împrejurări nefast. Dar am reușit, într-un final, să văd spectacolul montat la Point, asta contează.

Creat de John Cameron Mitchell și Stephen Trask în 1998, Hedwig and The Angry Inch are tot ce-i trebuie ca să suscite interesul spectactorilor: poveste, muzică foarte bună (live) și personaje foarte bine construite. Și recunosc, da, recunosc, că am vrut să-i revăd pe cei doi protragoniști. Pe Răzvan Krem Alexe îl văzusem în Deșteptarea primăverii la Teatrul Mic, cu Istvan Teglas mă întâlnisem în decembrie la o lansare de carte (el a lecturat, eu am fost unul dintre vorbitorii serii). I-am remarcat și atunci ținuta și atitudinea: Istvan are un fel al lui de a fi, pare că tot plutește, nu calcă, parcă tot e din alte sfere și, cu toate acestea, e atât de prezent! L-am văzut și în Piesă pentru frate și soră (TNB), l-am urmărit și în Furtuna (TNB), l-m mai văzut și în alte spectacole, dar tot nu-mi dau seama de unde senzația aceea că special pentru el s-a inventat teatrul!

Revenind la Hedwig and The Angry Inch, ei bine, nu mi-a înșelat așteptările. Pe lângă poveste, care e una ce poate suscita vii discuții, cea a transsexualității și implicațiilor ei sociale și psihologice, piesa are parte și de o muzică care chiar susține firul narativ. Pentru că la un musical nu se poate altfel: muzica chiar face parte din poveste, e povestea însăși. Și dacă nu e orchestrată și cântată cum trebuie, se duce tot spectacolul pe apa sâmbetei. Răzvan și Istvan chiar au voci, lucrate și puse la treabă în cel mai eficient mod cu putință de această dată. Și fac împreună un tandem de zile mari pe scenă. Se simt reciproc, se susțin și alternează prim planul cu cel secund la modul firesc, de parcă pentru ei s-ar fi scris special piesa. Aici e meritul lui Iris Spiridon, pentru că le-a dat fiecăruia în parte șansa să se desfășoare, să facă ce știu ei mai bine pe scenă. Alternanța de costume, de ritm și culoare nu dăunează poveștii, ci concură la crearea unei atmosfere cu adevărat de musical. Cei trei muzicieni asigură background-ul scenei, îi vezi acolo, îi integrezi în poveste, le urmărești reacțiile, ba chiar te întrebi cât din narațiune li se datorează. Și, dacă e să fim sinceri, li se datorează mare parte din succesul montării; de fapt, acesta este genul de spectacol pe care eu îl încadrez la „creație colectivă”; nu prea ai cum să spui că există un rol principal și mai multe secundare.

Nu povestesc subiectul piesei în sine, dar mă opresc la una dintre multele replici ale serii: „sexul e biologic, genul e cultural”. E surprinsă aici o întreagă teorie socială, teorie care poate fi abordată atât din punct de vedere psihologic, cât și sociologic. Și, dacă este să fim sinceri până la capăt, nu știu câți dintre cei care se grăbesc să emită opinii cu privire la ce este straight și ce nu atunci când vorbim despre sexualitate și comportament sexual știu cu adevărat diferența dintre biologic și cultural. Asta e una dintre temele de reflecție cu care pleci de la Hedwig and The Angry Inch. Mai sunt și altele, dar nu le reiau aici, pentru că aș ajunge să fac o adevărată disertație, ceea ce nu e cazul.

Hedwig and The Angry Inch este o poveste. Spusă în termeni contemporani, cu personaje care fac parte din realitatea cotidiană. Ineditul narațiunii nu e dat de faptul că unul dintre personaje este un transsexual, ci de maniera cum alege el să-și facă cunoscută povestea. Este evident că te aștepți să regăsești pe scenă redat un lung șir de traume generatoare de adevărate drame, numai că … Iris Spiridon nu blochează povestea în acest orizont, ci plusează cu un pic de autoironie, persiflare, astfel încât mesajul să ajungă cu adevărat la spectactori. Și m-am bucurat să văd în sală oameni din toate generațiile, tineri și maturi, ba chiar aflați la vârsta senectuții. Au cântat, au aplaudat, au fost acolo, împreună cu Istvan Teglas, Răzvan Krem Alexe și cei trei muzicieni, ceea ce înseamnă că Hedwig and The Angry Inch chiar e un spectacol foarte bun.

După scenariul de musical-rock semnat de John Cameron Mitchell.